Valea Jiului: trecut, prezent si viitor ...

A venit si ziua de 30 noiembrie 2015, ziua in care s'a gatat si ultimul shut iar pe rampa a fost scos ultimul vagonet cu ultima tona de carbune negru extrasa cu aceiasi mandrie dintr'o mina a carei istorii am incercat sa o parcurgem in cele doua episoade anterioare. Amaraciunea care ma incearca este greu de descris, de mina asta am fost legat sufleteste fiind locul unde a murit tatal meu intr'un accident de munca cand eu aveam doar 9 ani si in acelasi timp primul meu loc de munca oficial de unde am castigat prima mea bucata de pita. Amaraciunea imi este alimentata si de faptul ca aceasta mina era inca una viabila daca ar fi beneficiat la timp de modernizarile necesare si mai ales de un management care sa nu fie orientat doar inspre furat si imbogatirea peste masura a unora care au adus'o pana in pragul dureros al inchiderii. Sunt multi ca si mine ramasi inca pe aici si mai multi ca si mine plecati de aici care probabil ca inteleg ceia ce simt dincolo de povesti s

Continuare la Partea I-a ...           Ȋncă din vara anului 1914 Mina DEAK a făcut parte din cele două „Detaşamente militare de muncă” înfiinţate în Valea Jiului. Un detaşament era format în partea de Vest a văii, din minele Societăţii URICANI, iar cel de al doi-lea din minele Societăţii SALGOTARJAN şi minele statului (maghiar) de la Lonea. Detaşamentele au fost constituite în baza legii din 20 decembrie 1912 şi aveau un regim militar. Muncitorii nu puteau să-şi părăsească funcţia şi locul de muncă înainte ca aceste detaşmente să fi fost desfiinţate. Ȋncadraţi în aceste detaşamente minerii trebuiau să lucreze şi duminica iar în zilele în care nu lucrau trebuiau să meargă la instruirea militară. Programul de lucru a fost prelungit la 10 şi chiar 12 ore, iar recalcitranţii erau aspru pedepsiţi dintre pedepse nelipsind bătaia, carcera, legarea de stâlp sau chiar închisoarea (Jujan, Svoboda, 2009, p.78).  După terminarea războiului în 1918 aceste detaşamente au fost dizolvate.  

     Acum, când scriu aceste rânduri, simt cum moare încă un pic din mine, cu fiecare mina ce se închide murim câte puţin şi noi cei ce am trudit în adâncurile lor. Unora li se va parea melodramatic, dar numai acel ce a fost barem odată într-un front de lucru poate înţelege ce înseamnă acest loc pentru un adevarat miner.     De aceasta data cu modestele mele puteri voi încerca să prezint pe scurt istoria de peste 150 de ani a minei Petrila.    Chiar dacă prima producţie oficială de 8.529 chintale (852,9 tone)  este consemnată în anul 1868, la mina Petrila, trebuie spus că exploatarea a început mult mai devreme.    Primele forme de exploatare au fost carierele ce valorificau aflorimentele stratelor de cărbune. Acestea au apărut la Petrila şi Petroşani în 1840 fiind deschise de către fraţii Hoffmann şi Carol Maderspach (Velica,Schreter,1993,p.32).    Abia la 30 decembrie 1859 este consemnată la Deva sub denumirea de: „Concesiunea Maximilian” atribuirea unui teren minier pe terit