Mina Petrila, un final anuntat - Partea a II-a

Continuare la Partea I-a ...      

    Ȋncă din vara anului 1914 Mina DEAK a făcut parte din cele două „Detaşamente militare de muncă” înfiinţate în Valea Jiului. Un detaşament era format în partea de Vest a văii, din minele Societăţii URICANI, iar cel de al doi-lea din minele Societăţii SALGOTARJAN şi minele statului (maghiar) de la Lonea. Detaşamentele au fost constituite în baza legii din 20 decembrie 1912 şi aveau un regim militar. Muncitorii nu puteau să-şi părăsească funcţia şi locul de muncă înainte ca aceste detaşmente să fi fost desfiinţate. Ȋncadraţi în aceste detaşamente minerii trebuiau să lucreze şi duminica iar în zilele în care nu lucrau trebuiau să meargă la instruirea militară. Programul de lucru a fost prelungit la 10 şi chiar 12 ore, iar recalcitranţii erau aspru pedepsiţi dintre pedepse nelipsind bătaia, carcera, legarea de stâlp sau chiar închisoarea (Jujan, Svoboda, 2009, p.78).  După terminarea războiului în 1918 aceste detaşamente au fost dizolvate.

     Ani războiului au înrăutăţit situaţia muncitorilor din Valea Jiului, lipsei de materiale şi a dotării tehnice destul de precare adăugândui-se şi concedierile cauzate de închiderea unor mine considerate ca fiind nerentabile.

    Creşterea numărului de accidente, lipsa alimentelor sau a medicamentelor, ineficienţa ajutorului social cumulate cu cele de mai sus au dus la intensificarea luptei sindicale a minerilor.

     

     

    Ȋn data de 7 decembrie 1918 prin H.C.M. 1064, minele de cărbune din Valea Jiului trec în administra-rea statului. Mina Lonea ce aparţinea statului maghiar este pusă sub sechestru asigurator. O altă problemă majoră a societăţii maghiare a fost revenirea la programul de 8 ore, ramânând astfel descoperit un schimb de lucru, ceea ce presupunea angajarea unui număr de mucitori cărora trebuia să le fie asigurate locuinţe. Toate acestea ar fi însemnat costuri suplimentare mari.

     Pentru a-şi micşora pierderile Societatea SALGOTARJAN încearcă să-şi vândă activele către Consiliu Dirigent Cluj, care pe motiv că nu dispune de fonduri suficiente amână tranzacţia. Activele Societăţii SALGOTARJAN erau evaluate la 100 milioane de lei (inclusiv dreptul de exploatare).

     Dar Legea nr.2162 din 6 iunie 1919 interzice acordare oricăror titului de descoperitor sau autorizaţii de concesiune sau exploatare a cărbunelui prevăzut la art.2 din „Legea Minelor”. Iar Decretul lege nr.4241 din 7 octombrie 1919 interzice orice tranzacţie legată de activitatea minieră sau industrială de pe teritoriul ţării până la trecerea a şase luni de la semnarea tratatului de pace (Jujan, Svoboda, 2009, p.84).

      Ȋn aprilie 1920, Banca Românească şi Creditul Extern în parteneriat cu Banque Commerciale Houngroise din Pesta încheie o convenţie în care capitalul românesc era egal cu cel maghiar, Consiliul de Administraţie avea un număr egal de membri de fiecare parte. Ȋn plus partea română numea preşedintele Consiliului de Administraţie şi Directorul General. 

   

    Pentru a asigura o cât mai largă participare a mediului financiar din ţară cele două mari puteri financiare (Banca Românească şi Creditul extern) intră în partenerit cu mai multe banci dintre care amintim: Banca Albina, Banca Agricolă, Banca Comercială Română, Banca de Credit Român, Banca Chrissoveloni, Banca de Scont, Banca Ţărănească, Banca Viticolă, Creditul Miner şi altele.

     Grupul Român astfel constituit împreună cu Societatea SALGOTARJAN şi Banque Commerciale Houngroise din Pesta vor forma Societatea Anonimă „Petroşani”. Statutul şi actul constitutiv fiind autentificate de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat la nr. 22.317 din 8 octombrie 1920.

     Autorizaţia de funcţionare dată de Ministerul de Industrie vine în ianuarie 1921, iar preluarea inventarului şi deci începrea funcţionării Societăţii „Petroşani” are loc la 14 februarie 1921(S.A.R. , 1925, p.19-20). 

     Ȋn baza acestui act statul român preia activitatea minieră din Valea Jiului şi ca urmare societate se va compune din două grupuri:

          Grupul Petroşani cu minele:Deak Petrila, Petroşani Est, Petroşani Vest, Dâlja şi Aninoasa;

          Grupul Vulcan cu minele:Vulcan Est, Vulcan Vest şi Mina Chorin. 

   La Mina Petrila la acea dată (1920) se efectuau lucrări de exploatre între orizoantele 3 şi 4 fiind exploatat stratul principal nr.3. 

     Se începe pregătirea orizontului 5 iar puţul orb nr.1 se adânceşte între orizoantele 4 şi 5. Vechiul puţ Deak (construit în 1869) ne mai făcând faţă noilor cerinţe, în imediata apropiere, în culcuşul stratului principal de la cota 633 se reiau lucrările de săpare şi amenajare a noului puţ de extracţie săpat iniţial la o adâncime de 189 m iar mai apoi adâncit la 300 m. Lucrările de amenajare a noului puţ s-au finalizat în 1926, puţul find prevăzut cu un turn metalic.

    Lângă acest puţ sunt construite sala cazanelor (ce asigurau aburul necesar funcţionării maşinii), sala maşinii de extracţie, sala compresoarelor (cele două compresoare Ingeson erau acţionate de o maşină cu aburi având pistoane gemene şi puteau asigura o cantitate de 10 m^c aer/minut la o presiune de 6 atm.), instalaţia de rambleu (Jujan, Svoboda, 2009, p.90-91).

    Ca o curiozitate dar cu efect destul de grav asupra bunului mers al exploatării la mina Petrila, putem aminti marea inundaţie provocată de ploile din zilele de 29 şi 30 septembrie 1924. Apele Jiului au rupt malurile destul de piezişe iar apa a pătruns în subteranele minei, de unde din fericire a fost evacuată cu  pompele din dotare (Boboc, 2010, p105).

     Podul de sârmă care la fel ca cel din beton a fost afectat de inundaţiile din 1924 dar a fost mai uşor de repus în circulaţie datorită faptului ca în acea zonă malurile nu au fost rupte decât pe 4-5 metri comparativ cu ruptura de aproape 15 metri din zona podului de beton. Astfel acest pod a fost o perioadă singura cale de legătură între colonia muncitorilor şi mină (Boboc,2010,p.105).

    Marea criză economică din perioada aniilor 1929-1933 a avut repercursiuni grave şi în Valea Jiului. Pentru a ameliora efectele acesteia guvernul României semnează un Tratat de muncă cu guvernul Franţei. Ȋn baza acestui tratat în luna iunie sunt selectaţi 338 de mineri dintre care 63 de la minele Lonea şi Petrila, iar la 26 iunie 1930 are loc plecare acestora din gara Petroşani spre Franţa (Boboc, 2013, p.53-55).

     Ȋn perioada 1929-1931 s-a exploatat numai stratul principal (stratul 3) între cotele 580-397m, iar în momentul atingerii cotei de 457m se reîncepe exploatarea stratelor subţiri nr.13 şi 14.

     Chiar dacă erau în plină criză economică, la cererea directorului general I.Bujoiu, compartimentul tehnic la Societăţii „Petroşani” elaborează un studiu de raţionalizare ce prevedea concentrarea producţiei realizată la minele Petrila şi Petroşani Est, la orizontul 400m, până la care era adâncit noul puţ de la Petrila. Tot în acest studiu era prevăzută construirea unui nou funicular care să lege mina Aninoasa de noua preparaţie ce urma să fie construită la Petrila. Deasemenea era prevăzut un funicular între mina Petroşani Est şi viitoarea preparaţie.

         

      Funicularul Aninoasa – Preparaţia Petrila trecea peste oraşul Petroşani şi avea sub el o plasă metalică de protecţie ( a fost demontat în anul 1967).

     Eficienţa economică a măsurilor propuse putea fi asigurată doar prin realizarea unei căi de legătură între mina Petrila, viitoarea preparaţie şi gara CFR din Petroşani. Legătura a fost relizată prin construirea unei linii ferate normale cu o lungime de 1.416m care era prevăzută cu ramificaţii ce însumau încă 5.283m. A fost construit un pod metalic peste râul Jiu şi un altul peste râul Băniţa, a fost săpat un tunel în dealul Dărăneşti (Jujan,Svoboda,2009,p.94-95), ca o curiozitate şi azi se poate vedea pe frontonul de la ieşirea în spre Petrila al tunelului, sigla S.A.R. şi anul construcţiei 1933.

   Ȋn august 1939 încep lucrările de betonare şi amenajare a noului puţ centu de la Petrila, ce avea un diametru de 4,40m prevăzut iniţial a fi adâncit până la 420m. Ȋn acelaşi timp se construieşte turnul de extracţie cu o înălţime de 50m. Ȋn luna august 1943 se începe montarea maşinii de extracţie. Maşina electrică de extracţie de tip Leonard-Ilgner, cu o putere de 2150 kW a fost fabricată de firma Siemens-Suckert şi livrată de firma Demag.

    Cresterea productivităţii muncii  a fost susţinută şi prin dotatrea cu noi tipuri de maşini şi unelte cum ar fi perforatoare rotative, maşini de havat de tip „Flotmann” şi „Ingersoll”, ciocane de abataj de tip „Korfman Roko-4” şi „Friko-80”, transportoare cu jghiaburi oscilante şi transprtoare cu raclete acţionate cu motoare cu aer comprimat sau cu motoare electrice. Ȋn 1936 se pune în funcţiune primul abataj frontal orizontal cu tavan artificial din scânduri, iar în abatajele de pe stratul nr.3 se generalizează metoda de susţinere cu stâlpi metalici de 70kg produşi de firma Schwartz (Jujan,Svoboda,2009,p.100-101).

     

     Tot acum este finalizată construcţia clădirii administrative a minei, lămpăria şi gupul social.

     După data de 17 febuarie 1941 se instituie Starea de necesitate, în toate minele Societăţii Anonime „Petroşani” şi Societatea „Lonea” (minele statului român), care mobiliza la locul de muncă întreg personalul acestora şi-l obliga să lucreze după normele militare.

     Ȋn baza Decretului de instituire a stării de necesitate se înfiinţează COMANDAMENTUL MILITAR AL REGIUNII MINERE PETROŞANI, organizat în două sectoare. Primul sector comandat lt.col.Lotoroşan Nicolae, avea în subordine şi supraveghere minele Lonea, Petrila şi Atelierele Centrale Petroşani (A.C.P.- denumirea de la acea vreme a fostului U.R.U.M.P.), având la dispoziţie compania mobila de jandarmi nr.3 Petroşani şi compania de jandarmi nr.2 Timişoara.

    Cel de al doi-lea sector era compus din minele Lupeni, Aninoasa, Uzina electrică Vulcan şi Fabrica „ANTIGAZ” Vulcan.  

    Ca urmare a represaliilor deosebit de dure aplicate de conducerea celor două sectoare ale Comandamentului militar al regiunii miniere Petroşani muncitorilor, în perioada15 aprilie - 5 mai 1941, are loc o greva generală ce-i cuprinde pe toţi cei 7463 de mineri (Munteanu, Ioniţă, 1971,p.174).

    Ȋn data de 20 aprilie 1943, are loc la mina Petrila un accident minier (o explozie de metan) în care au pierit 18 mineri. Ȋn memoria acestora S.A.R. „Petroşani” va ridica o troiţă care va fi sfinţită în data de 17 octombrie 1943 (Boboc, 2008, p.35).

      Ȋncepând cu anul 1945 se experimentează la Petrila susţinerea abatajelor cu scuturi metalice tip Petroşani („urşi”), precursorii viitoarelor susţineri mecanizate (Velica, Schreter, 1993,p.125).

    Instaurarea regimului comunist a adus şi propaganda ce a determinat muncitorii mineri să lupte pentru depăşirea continuă a normelor, şi ca rezultat imediat la 8 septembrie 1949 minerii de la Petrila cheamă, pentru prima oară, la întrecere colectivele de muncă din toate unităţile miniere ale ţării (Velica, Schreter, 1993,p.133).

     La sfârşitul lunii decembrie 1949, pentru prima oară în mineritul românesc, colectivului de la mina Petrila îi este înmânat DRAPELUL şi DIPLOMA de întreprindere fruntaşă pe ramură. Cu această ocazie în centrul coloniei este dezvelit Monumentul Minerului opera artistului Andrei Dani. Monument va fi mai apoi mutat lângă fratele geamăn de la Combinatul Minier Petroşani (Jujan,Svoboda,2009,p.118).   

   Cei mai merituoşi mineri erau răsplatiţi cu insigna de „Miner fruntaş”.  Mai jos va prezentăm insigna şi carnetul ce o însoţea în mod obligatoriu.

   Tot în 1949 la 15 iunie se înfiinţează „DIRECŢIA DETAŞAMENTELOR  MILITARE DE MUNCĂ”, La Petrila fiind repartizat Detaşamentul nr.2 comandat de către căpitanul Ion Dumitrescu. Aceste detaşamente vor fi desfiinţate în iunie 1958. Ȋn perioada cât au funcţionat aceste detaşament au fost calificaţi la Petrila în meseria de miner sau ajutor miner  692 de soldaţi (Jujan,Svoboda,2009,p.141) dintre care o bună parte au ramas ca angajaţi după satisfacerea serviciului militar.   

    Ȋn anul 1954, minerului şef de brigadă Hajdu Iuliu de la mina Petrila îi este acordat pentru prima dată în Valea Jiului înaltul titlu de „EROU AL MUNCII SOCIALISTE”  (Velica, Schreter, 1993,p.143).

     La săparea puţului 2 Est este utilizată în 1956, pentru prima oară, la mina Petrila metoda de susţinere cu cofrag glisant. Această metodă elimină susţinerea intermediară şi asigură mecanizarea operaţiei de susţinere definitivă (Velica, Schreter, 1993,p.148).

Din pacate aşa cum spun şi versurile ultimei strofe din imnului minerilor:

                  Şi moartea vine tot mai des

                  Să vadă ce-are de cules,

                  Din lumea noastră făr-de cer,

                  C-aşa e viaţa de miner!

Moartea a venit destul de des la mina Petrila. Aşa s-a întâmplat în 2002 şi tot aşa a fost în 2008 când încă o dată minerii au plătit preţul suprem, pentru a câta oară oare, al luptei pentru cărbune.

    

După o activitate neîntreruptă timp de 156 de ani, mina Petrila va fi închisă anul acesta. 

Istoric:
Puscasu Ioan Dumitru

Completari, editare si punere in pagina:
Florin Mugurel

Fotografii:
Arhiva personala Puscasu Ioan Dumitru

Bibliografie

Jujan C., Svoboda T., (2009), Mina Petrila 150 ani de activitate în mineritul industrial, Editura 

               GRAFICA PLUS – Deva.  

Velica I., Schreter  C., (1993), Călătorie  prin vârstele Văii Jiului, Editura Destin Deva.

Boboc M., (2010), Prăvălia cu istorii de pe Jiul de Est şi Jiul de Vest vol. I, Editura Autograf MJM –

                Craiova.

Boboc M., (2013), Valea Jiului în anii marii crize economice mondiale, Editura MJM – Craiova.

Boboc M. (2008), Ultimul şut, Editura Corvin –Deva

Baron M., Wersanski E., Andras I. (2013), Valea Jiului la începutul secolului XX, Editura Universitas   

                  Petroşani. 

Munteanu N.G., Ioniţă Gh.I., (1971), Un veac de istorie a minerilor de pe Jiu, Editura Politică – 

                 Bucureşti 

***    (1925) Petroşani Societate Anonimă Română pentru exploatarea minelor de cărbuni – 

                 Monografie  Editura „CARTEA ROMÂNEASCĂ” S.A.  Bucureşti.

*** Revista „Montanistică şi metalurgie” (1926), Nr.11-12, Mina Est Petroşani. 

*** Revista „Montanistică şi metalurgie” (1927), Nr.1-2, Mina Est Petroşani. 

*** Revista „Montanistică şi metalurgie” (1927), Nr.3-4, Mina Est Petroşani.