Preot Traian Mosic: Din cele traite printre oamenii de la Izvoarele Jiului - Dichiti – Cers Iuan, ep.4

Nu stiu cand a aparut la noi. Il chema Cers Iuan…de la Jibou – Judetul Salaj, iar noi ii spuneam baci Ioane. Undeva, a citit mama intr-un roman si a gasit numele “Dichiti”. Asa l-a poreclit pe baci Ion si asa-i spuneau si vecinii si cunoscutii. Avea multe calitati: cinstit, muncitor, fidel…Nu l-am vazut niciodata suparat, oricat l-ar fi certat mama sau l-am fi necajit noi, copiii.

     In 1914 tata a plecat la razboi…Baci Ion ne lua in spate si ne ducea pe “Coaste”, sus in Arsura, la fanatul nostru (unde se dusese vestea ca ar fi palit cu boata un ostas neamt sau ungur, ca sa ne salveze de la rechizitionare vacile familiei).

     Prin 1915, aveam 6 ani, ma duc cu mama la Valea Popii, In “Dos”, intre brazi, aveam stana, “staneica”, cum ii spuneam noi. Pe Vale, colibele, cotetele earu ocupate de intreprinderea (“Firma”) forestiera “Goldman-Rieghelhaupt”, cu sediul in Petrila-Fabrica.

     In Valea Popii se construise un jilip (jgheab cu apa pentru transportul lemnelor). Acestia adusesera in Valea Popii peste o suta de gaste, care umblau de capul lor prin fanul nostru, apoi mai cadeau gaste in jilip…si ajungeau cu repeziciune cincisprezece kilometri devale, pana in sat la Taia. Baci Ion mai lovea cu o boata doua-trei gaste, le ciupelea in Paraul Urzicarului, cate doua incapeau la fiert in caldaria cea mare si manca carne cata vrea…Nu tinea nimeni socoteala gastelor.

     Stiu ca, de, musai, mama a luat o gasca fiarta. I-a bagat-o cu de-a sila in desagi, mamei…

     Dichiti isi ducea veacul cu vacile in Valea Popii. Staneica din Dos am avut-o pana prin 1920-1925, cand s-a daramat de la sine…lemnele au ramas pe loc pana la putrezire. “Firma” avea si acolo un cioban platit de intreprindere.

     Baci Ion – Dichiti – manca foarte mult: o mierta de malai abia ii ajungea trei-patru zile. Cand era acasa, mama ii punea mancarea intr-un blid mare de lemn, mare cat un lighean. Acolo, daca era fasole, varza, cartofi etc. le amesteca pe toate la un loc si le manca…”ca si asa se amesteca in burta”, zicea el.

     Cand venea randul laptelui, mama ii umplea blidul. Dichiti privea: cand ramanea lapte cerea: “Nana Marino, pune o tara mamaliga langa laptele asta”, se termina laptele: “pune o tara lapte langa mamaliga asta”, asa se amagea…Spunea de atatea ori ca el poate manca oricat, fara sa simta vreodata satul.

     Intr-o vara, aveam cosasi pentru fanul de la Poiana Dobraii. Trei cosasi angajase mama si, intr-o duminica, pe un cal, a pus mama merinde pentru ei si pentru Dichiti. O bota de varza fiarta murata cu afumatura de porc, o legatura mare de branza, un malai si o mamaliga, sa aiba oamenii ce manca pana marti…sa facem claile cu fanul uscat, intors fiind de catre Dichiti. Marti mergeam cu totii sa terminam de lucru.

     Cum ajung cosasii duminica seara, cosesc doua brazde de iarba, sa aiba sa-si faca asternutul in coliba peste noapte. Cineaza si se culca. Dichiti, toata noaptea a mancat toata mancarea. Dimineata, pe la ora 4, s-au apucat de coasa.

     La orele 8-9, cand sa manance oamenii, mancare…nimic.

     Cand il vad luni dimineata pe baci Ion, venind cu calul de la fanat la colibele de la “staneica”, eram aproape sigur ca nu mai au merinde.

-          Ce-i baci, Ioane? Ai mancat toata merindea oamenilor?

-          O, am mancat! Acu’, ce sa fac?...

-          Ai facut pe dracu! Ce fac bietii oameni…flamanzi?

     Repede fac o mamaliga mare, am pus doi casi si o bota – donita cu lapte. L-am trimis pe Ilie, fratele mijlociu, cu mancarea la oameni si pe narod l-am tinut cu mine la vaci, la oi.

     Ilie trebuia sa ajunga apoi din Poiana, acasa, ca pe marti sa aduca malai, mamaliga, branza, fiertura.

     Pe baci Ion il iubeam cu totii, era bun cu noi. Dupa ce s-a intors tata acasa, nu stiu din ce pricina, l-a batut. Ne-a fost ciuda pe tata. N-am stiut baci Ion unde s-a dus.

Citeste si restul povestirilor ...