Moneda mărturie a continuităţii vieţii pe teritoriul dintre Jiuri.

Viaţa cotidiană ne este marcată vrem sau nu, de schimburile comerciale care acum par banele, dar oare aşa a fost din totdeuna? Cumpărarea reprezintă de fapt un schimb între două părţi, care la început se făcea dând ceva contra altceva (de exemplu fructe contra carne), totul era bine când cei doi comercianţi îşi doreau produsele respective dar apăreau o serie de probleme atunci când una dintre părţi dorea altceva. Pe măsură ce tehnologiile de producţie s-au dezoltat, a crescut şi volumul schimburilor comerciale şi s-a făcut simţită tot mai acut nevoia de a găsi ceva care să uşureze schimburile. Astfel a apărut ideea de a folosi diferite obiecte ca de exemplu scoici, boabe de cacao sau vârfuri de săgeţi care într-o anumită cantitate să reprezinte contravaloarea unui obiect.
 Mult mai târziu, în a doua jumătate a secolului al VII-lea a.Chr. au apărut primele încercări de a crea monede. Rezultatul s-a materializat în apariţia unor jumătăţi de sferă cu suprafaţa rugoasă care pe partea plană aveau poansonat un desen. Cele mai vechi de piese deaacest fel veau pe ele desenul unui leu care era emblema Lydiei, stat pe al cărui teritoriu se găsea şi electrumul (un amastec natural de aur şi argint) care a fost folosit la realizarea lor. De aici mulţi cercetători au tras concluzia ca moneda ar fi apărut prima dată în Lydia. Dar marele pas spre ceea ce denumim astăzi monedă l-au făcut grecii. Odată apărută, moneda, comeţul a luat avânt, iar grecii au purtat-o peste tot unde afacerile i-au dus. În lucrarea sa „Getica”, Vasile Pârvan, ne spune despre activitatea comercială a grecilor în Dacia: „Numărul amforelor – întregi ori fragmente găsite în aşezările La Téne din Sudul Carpaţilor e aşa de mare, încât cu greu poate un contemporan al nostru să-şi închipuie intensitatea negoţului cu vin pe care-l făceau grecii, cu rhodenii în frunte, mai ales din sec. II î.e.n. încoace. Fireşte amforele erau transportate pe Dunăre în sus ....... şi apoi pe toţi afluenţii ei cât mai departe în interior. Văile acestor afluenţi sînt drumurile Daciei, iar pasurile tăiate de apă sînt trecătorile câtre Ardeal, pe la Oituz, pe valea Buzăului, pe valea Oltului ori a Jiului.” Deci aproape de la începuturile colonizării litoralui Mării Negre, monedele au ajuns prin Pasul Vîlcan şi în Valea Jiului. Pe măsură ce schimburile comerciale se intensificau, au fost necesari tot mai mulţi bani. În lucrarea citată mai sus, Vasile Pîrvan, spune:„Nevoia de bani pentru intensificarea comerţului în Dacia a făcut pe greci întâi, pe romani pe urmă să aducă cantităţi mari de metal bătut la noi. Invers, dacii, odată învăţând foloasele monedei – cînd nu au mai avut destule originale din secolul II î.e.n. – au imitat tipurile cunoscute lor încă din sec. IV î.e.n.” Pe măsură ce au înţeles importanţa monedei şi a valorii ce o reprezintă, în mod cert dacii au început să o tezaurizeze. Uneori pentru a proteja aceste comori au recurs la îngroparea lor. O mare parte dintre aceste tezaure au fost recuperate de proprietari, dar unele au fost păstrate în acest seif ad-hoc până în zilele noastre, aducând cu ele mărtuii importante despre vremuri de mult trecute.
  Într-o hartă publicată în lucrarea sa de căpătâi (Getica), Vasile Părvan, localizează în perioada vârstei a II-a a fierului (la Téne) şi două aşezări în Valea Jiului (Pasul Vâlcan şi Petroşani), lucru ce confirmă importanţa acestei trecători (pasul Vâlcan) către Transilvania.

Deci nu ar trebui să mai mire pe nimeni faptul că pe teritoriul Văii Jiului s-au găsit o serie de tezaure monetare, dar, dintre acestea ne vom îndrepta privirea doar spre cele descoperite în Pasul Vâlcan. Primul tezaur pe care-l prezentăm a fost descoperit în 1858 , conţinea 47 de monede aparţinând familiilor consulare: Aemilia (2), Antonia (13), Caecillia (1),Claudia (1), Calpurinia (2), Iulia (1), Iunie (3), Licina (1), Manlia (1), Marcia (1), Plaetoria (3), Poblica (1),Tituria (1), Vibia (2), Voltensia (1).

A doua parte a tezaurului cuprinde monede imperiale emise de împăraţii: Augustus (2); Tiberiu (1); Germanicus (1);Galba (2); Otho (1);Vitelius (3);Vespasian (29); Titus (8); Iulia Titi (1); Domiţian (5).

Dacă luăm în cosiderare anii de batere a ultimelor monede, cele ale lui Domiţian (care a domnit între anii 81p.Chr.-96p.Chr.), putem presupune că acest tezaur a fost îngropat la începutul primului război daco-roman (101-102). În 102 este reluată înaintarea spre capitala Daciei. Generalul M. Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei, cucerind o cetate, o capturează pe sora lui Decebal, iar Sarmizegetusa este atactă din spate de cavaleria maură comandată de generalul Lusius Quietus. Acesta, în pofida unor afirmaţii contrare, nu putuse pătrunde în Transilvania prin pasul Turnu Roşu, pentru simplul motiv, că în epoca dacică, drumul prin Defileul Oltului nu era încă tăiat (drumul dacic urca pe Olt, apoi pe Lotru şi cobora în zona intracarpatică). Este de presupus că a înaintat prin Pasul Vâlcan şi, după cucerirea cetăţii Băniţa, şi-a împărţit cavaleria în trei coloane: una a urcat pe la Jigoru Mare, cealaltă din Valea Jiului la Vârful lui Pătru (în ambele puncte sunt castre de marş). Joncţiunea au făcut-o la Comărnicel (aici sunt două castre de marş), de unde drumul de plai spre Sarmizegetusa e lung de câteva ore. În fotografia alăturată vedem cavaleria generalului Lusius Quietus aşa cum a fost ea redată pe Columna lui Traian.

După 102 populaţia existentă în Valea Jiului a revenit din pădurile dese la vechile vetre săteşti, unde încet, încet, totul reintră în normal. Activităţile productive şi comerciale sunt reluate, surplusul de monede rezultat din schimburile comerciale sunt din nou tezaurizate dând naştrere celui de al doilea tezaur descoperit în Pasul Vulcan în anul 1869. Acest tezaur este compus din monede imperiale din bronz emise de împăraţii: Tiberius (1); Claudiu I (2); Hadrian (1); Antonius Pius (2); Marcus Aurelius (1); Servus Alexander (1); GordianIII(1); Filip Arabul (1); Probus (1); Miximin Daza (1); Liciniu I (3); Liciniu II (1); Constantius I (4) din Constantinopol (1), Constantin II (2)ş Constans (1); Constantius II (10); iulian Apostatul (1).

Dacă observăm anii de batere a monedelor constatăm că ele au fost emise într-o perioadă mare de timp (14a.Chr.- 363p.Chr.), ceea ce face posibil faptul ca acest tezaur să fi avut două perioade de acumulare, una până la începutul celui de al doi-le război daco-roman iar cea de-a doua după stabilirea romanilor în Dacia şi continuând până după retragerea lor în anul 271. Făcând o paralelă cu tezaure similare găsite în Transilvania şi Banat şi ale căror ultime piese de tezaurizare poartă ca şi cele din Pasul Vâlcan, date de emisie în a doua parte a sec. IV p.Chr., putem presupune că el a fost ascunse pentru a fi ferite de atmosfera de nesiguranţă şi mişcările etnice legate de invazia hunilor. Chiar dacă, exceptând cele două tezaure despre care s-a vorbit mai sus, nu au fost găsite şi alte mărturii monetare care să aparţină unor perioade mai recente, Pasul Vâlcan a rămas până la sfârşitul secolului al XIX -lea, un punct important de legătură între Ţara Românească şi Transilvania, fapt dovedit de această dată de diferite izvoare istorice scrise. În fotografia alăturată putem vedea o porţiune din acest drum (arhiva Martonoszy Imala). În anul 1879 au luat avânt lucrările de pe Defileul Jiului, care se aflau într-un stadiu avansat. S-a realizat însă numai un drum pentru pietoni. În anul 1880, o comisie mixtă româno-maghiară fixează traseul unei şosele normale între Petroşani şi Tg. Jiu. Începerea acestor lucări care vor deschide accesul spre Valea Jiului prin Pasul Surduc, a dus la declinul trecătorii din Pasul Vâlcan. Acest drum vechi este folosit acum doar de ciobani sau de trurişti.

Istoric: Puscasu Dumitru  

Editare si punere in pagina: Florin Mugurel

Bibliografie: Vasile Pârvan, Getica, Ed. Meridiane, Bucureşti 1982 Avram Stanca Monografia istorico-geografică a localităţii Petroşeni, Ed. Fundaţiai Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroşani 1996

Ghe. Lazin, Clement Negruţ, Ion Poporogu, Descoperiri monetare antice în Valea Jiului, Muzeul Mineritului Petroşani 1972

Colectiv, Istoria Transilvaniei, vol I. Editat de Institutul Cultural Român , Cluj 2003

Colectiv, Centenarul exploatării industriale a cărbunelui în bazinul carbonifer Valea Jiului, Atelierele grafice nr.4 Buc 1968