Mineriada 13-15 iunie 1990, adevaruri care nu au interesat pe nimeni si nu s'au spus niciodata

13-15 iunie 1990 a pus Valea Jiului pe harta infamiei mineriadelor, fara ca macar vreodata cineva sa fie interesat cu adevarat de dramele oamenilor care traiau si munceau in acesta zone, fara ca cineva sa ii asculte sau sa incearca macar sa inteleaga ceva din ce traiau oamenii de aici, cum a fost manipulati si cum au fost tarati in jocul murdar al urii ce dainuie si este cultivat in Romania si acum, la 30 de ani de la acele evenimente nefericite in care s'au luptat romani vs romani.

Desi s'au facut numeroase reportaje si s'au scris numeroase povesti, nimeni, niciodata nu a fost cu adevarat interesat sa dezvaluie si partea mineriadei din Valea Jiului si nici cum au fost angrenati acesti oameni, perceputi doar ca niste animale needucate pe spatele carora a fost aruncata ulterior toata vina infamiei acelor vremuri, desi au mancat mereu o pita amara, si inainte, dar mai ales dupa.

Azi, la 30 de ani de atunci, a venit vremea sa scriu cateva randuri care sa contina si partea aia care nu a interesat pe nimeni, niciodata, parte a mineriadei din Valea Jiului, nespusa de liderii minerilor de atunci, lideri de sindicate carora mereu li'se cere opinia atunci cand vine vorba de mineriade, desi niciodata nu vor spune adevarul, fiind parte a manipularilor acelor vremuri pentru care erau rasplatiti cu varf si indesat de securistii plantati inca de la sfarsitul anilor '70 in Valea Jiului in functii importante si care prin aceste marionete si'au luat pe persoana fizica aceasta uriasa masa de manevra pentru a isi duce la bun sfarsit planurile pe care le aveau cu tara asta pana au reusit sa o ingenuncheze.

Voi scrie lucruri despre care multora le este inca frica sa vorbeasca, pentru ca Valea Jiului traia intr'o teroare permanenta, frica de Securitate fiind constanta, iar securistii erau peste tot, controland absolut tot, la care, dupa '90 se adauga teroarea pe care au exercitat'o asupra oamenilor de catre noile slugi ale securistilor, "bastanii", care ajunsesera sa controleaze tot in Valea Jiului, punand mana pe absolut tot si de care toata lumea stia de frica, cei care ar fi trebuit sa ii protejeze, organele statului, fiind doar slugile lor, intr'o Vale a Jiului care si acum se zbate fiind supusa de aproximativ aceiasi oameni, sau urmasi lor, ce continua sa isi faca afacerile dubioase tinand in saracie aceasta zona cu un potential urias, care probabil ca in 20 de ani va deveni fantoma.

In toate povestile pe care le vedeti despre Mineriade, din Gara din Petrosani porneste totul, adica de acolo de unde in zorii zilei de 13 iunie au plecat inspre Bucuresti doua ganituri de tren incarcate cu minerii din Valea Jiului inspre Bucuresti, ca intr'un film fara inceput, pentru ca piesea aia de puzzel este cea mai importanta pentru a compune imaginea reala. Ce nu s'a intrebat si nu a spus nimeni niciodata este ce s'a intamplat in Valea Jiului inainte de acel moment, pentru ca pe nimeni nu a interesat niciodata, intr'un ultim reportaj de pe la Antena3 pe aceasta tema, situatia minerilor din Valea Jiului fiind prezentata ca un soi de Rai pe pamant, unde pe vremea lui Ceausescu se gasea mancare la discretie, fara cartele, o afirmatie total hazardata si fara nici o acoperire fie din lipsa de documentare suficienta, fie dintr'o tendentioasa rea vointa!

Foto: jurnalul.ro

Cum era viata in Valea Jiului inainte de 1990

Grea, gri si aspra ca peste tot in restul tarii, dar poate cumva prin natura muncii, mai urata aici. Desi latul era lasat ceva mai liber dupa revolta de la finele anilor '70, alimentele de baza erau tot pe cartela, cozile erau la fel ca peste tot, se taia si aici apa si curentul la ordinea zilei, se dormea si aici in frig pe la blocuri, problemele sociale erau mari, infractionalitatea de asemenea, pentru ca fiind o zona perceputa ca una ceva mai prospera, pe aici se aciuiasera in timp destula drojdie sociala venita odata cu oamenii adusi de prin toate zonele tarii la munca in mine si cazati claie peste gramada in caminele de nefamilisti ale minelor si nu in apartamente noi, cum fals a fost prezentata situatia in ultimul reportaj de la Antena3. Dura o vreme buna pana cand cei mai norocosi si cu familii, scapau de camera de la camin si primeau o locuinta in blocurile construite prost si in graba, cu apartamente mici cat niste cutii de chibrituri unde incercau sa isi faca o viata, desi majoritatea dintre ei aveau multi copii cu care se inghesuiau bucurosi in noile apartamente primite, care erau lux fata de micuta camera de la camin, cu baie comuna pe hol, unde isi crescusera pana atunci copii al caror viitor "fericit" urma sa fie tot mina. O tragedie nespusa a Vaii Jiului era cea a consumului de alcool, munca aspra si lipsa oricaror alternative de petrecere a timpului liber, favorizand petrecerea a numeroase tragedii pe fondul consumului excesiv de alcool, bautura fiind consumata in numeroasele crasme pe care cu darnicie le pusesera tovarasi la dispozitia minerilor incepand inca de la poarta minelor. 

Cum era viata in Valea Jiului dupa 1990 

Revolutia din 1990 a gasit Valea Jiului ca o zona monoindustriala, unde singura posibilitate de a iti castiga o paine era sa lucrezi la mina, lucru care s'a transformat rapid intr'un lux, spagile pentru a te angaja la una din minele din Valea Jiului ajungand chiar la cateva sute bune de dolari sau marci, bani pe care oamenii ii luau de pe la proaspetii camatari/valutisti care reprezentau noul val al privatizatilor. Spaga era data printr'o pila si ajungea pe la aia care putea sa te puna pe lista de angajari la vreo mina, urmand ca de acolo sa muncesti o vreme buna doar ca sa iti platesti datoria cu dobanda, ca nu multi aveau banii aia. Un alt fenomen neintalnit pana atunci in Valea Jiului a fost aparitia destul de rapida a somajului tehnic, multi dintre cei care lucrasera pana atunci la fabricile falimentare ce produceau utilaj minier, aflandu'se in situatia in care nu isi mai primeau nici macar bruma aia de bani cu lunile, desi mergeau in fiecare zi la munca, printre ceea ce incepea deja sa devina rapid o mare de fier vechi a cea ce fusese odata industrie, fapt ce sporea nivelul de saracie si disperare a tot mai multi oameni, catorva zeci de mii bune, care nu aveau sansa sa lucreze la o mina si despre a caror drama la limita subzistentei nu s'a vorbit niciodata.

Cum se manipulau masele prin sindicate

Un lucru trebuie sa fie bine lamurit si subliniat aici: nimeni nu ajuns lider de sindicat daca nu avea o legatura stransa cu securistii care ramasesera la butoanele fostului CNH (Compania Nationala a Huliei) pe care au devalizat'o si capusat'o pana cand a intrat in faliment in urma acumularii unor datorii istorice, pe care nu le'a cercetat nimeni, niciodata. Sub stransa lor coordonare Sindicatele prelua sarcinile de manipulare a oamenilor prin lideri impusi si acceptati de securistii care controlau totul, asa cum s'a intamplat si in fatidica zi de 13 iunie 1990, cand minerii au fost adunati de acesti lideri de sindicate cu mic cu mare, dupa ce in Valea Jiului in ultimele luni plana o tensiune datorate unor spaime bine mentinute cu privire la soarta mineritului in Valea Jiului dupa ce in ramurile conexe incepuse, asa cum scriam mai sus, sa isi faca loc somajul tehnic, fapt ce provoca ingrijorari in randul oamenilor a caror sursa de venit era mina, alernativa fiind foamea. Au circulat pe aici in perioada numeroase zvonuri alarmiste, care s'au acumulat pe fondul nemultumirilor salariale ale minerilor ce incepeau sa resimta din plin inflatia care incepuse sa cuprinda Romania si care incepuse sa le afecteze veniturile cu care nu mai reuseau sa isi acopere nici macar nevoie de baza, pentru ca in Valea Jiului familiile se bazau exclusiv pe acel venit, femeile neavand foarte multe oportunitati de angajare, acestea fiind cele care se ocupau de gospodarie si cresterea copiilor, care erau cel putin doi. 

Pana la plecarea la Bucuresti

Inca cu mai bine de o saptamana inainte de plecarea efectiva, agitatorii de serviciu incepusera sa agite spiritele printre mineri, imaginile venite din Bucuresti cu protestele din Piata Universitatii sporind starea de tensiune si incertitudine in randul multor oameni care incepusera sa se teama pentru viitorul lor si al copiilor pe care ii cresteau cu greu, astfel ca acea chemare de "salvare a tarii de agenturile straine" a fost una aproape naturala, pentru ca oamenii aia cand au plecat de aici au plecat convinsi ca se duc acolo pentru a salva revolutia ce acum "le era furata". Un alt lucru mai putin stiut este ca multi dintre ei s'au dus de frica pentru ca nimeni nu indraznea sa refuze un lider de sindicat care lucra prin sefii de echipe ce trebuiau sa isi mobilizeze oamenii in functie de ordinele venite pe unitate, iar cine nu se supunea acelor ordine risca sa ramana fara painea familiei pe masa fara drept de apel. De mentionat aici este si faptul ca printre mineri exista un puternic spirit de camaraderie, spirit care ii ajuta sa faca fata atat muncii abrutizante din subternane, spirit de care de multe ori depindea chiar viata lor pentru ca in Valea Jiului accidentele colective de munca si lacrimile la poarta minelor faceau parte dintr'o cruda realitate, despre care s'a vorbit mereu mult prea putin.

Bucuresteniada si plecare minerilor la Bucuresti. “IMGB face ordine!”, “Moarte intelectualilor!, “Noi muncim, nu gadim!”.

Plecarea minerilor la Bucuresti s'a facut dupa scenariul bine cunoscut si mereu promovat ca un film la care mereu ii lipseste inceputul, respectiv adunarea oamenilor in Gara din Petrosani unde s'au incarcat doua ganituri de tren care urmau sa ajunga in Bucuresti unde avusesera deja loc incidente violente si o Bucuresteniada despre care nu s'a vorbit niciodata prea mult, respectiv faptul ca inainte cu o zi ca minieri sa ajunga la Bucuresti (13 iunie 1990), muncitorii de la IMGB si alte uzine din Bucuresti  mobilizati acolo prin aceleasi metode securiste sub lozicile:“IMGB face ordine!”, “Moarte intelectualilor!” sau “Noi muncim, nu gadim!”, precum si bucurestenii de rand adunati adhoc si incurajati de agitatori ce si astazi ii vedem ca mari revolutionari pe la diverse proteste, intelectuali sau prin politica, facusera prapad prin centul Bucurestiului, mineri ajungand acolo pe fondul acestor violente ce insumasera deja victime din toate taberele, desi peste tot pe unde cautati, singurele imagini pe care le gasiti sunt cele in care apar mineri, dar mai putin ce s'a intamplat in diversiunea din 13 iunie 1990:

Armata a insangerat Bucurestiul, violentele de la Televiziune

Despre evenimentele din 13-15 iunie se stie ca minerii au batut cu bestialitate sute de bucuresteni nevinovati. Imaginile de arhiva dovedesc insa faptul ca inainte de venirea minerilor în Capitala, Armata, ca si in cazul Revolutiei din 1989, a jucat un rol deosebit de important, ea fiind ca care a dat tonul violentelor: a arestat şi a batut, la întamplare, oameni care treceau pe langa sediul TVR, femei, batrani şi copii, dar si la evenimentele de a doua zi din Piata Universitatii. In seara zilei de 13 iunie 1990, inainte de sosirea minerilor, emisia Televiziunii Nationale a fost întrerupta brusc. La revenirea semnalului TV, preşedintele ales Ion Iliescu a facut un apel la „oamenii de bine”, sa vina la Televiziune pentru a apara de manifestari huliganice democratia proaspat cucerita. Apelul a avut efect şi sute de bucureşteni şi chiar oameni din tara au venit la sediul Televiziunii Romane. Numai ca din aparatori ai democratiei au devenit victime. Militarii din jurul Televiziunii i-au arestat pe cei care venisera la îndemnul lui Iliescu şi chiar pe cei care treceau pur şi simplu pe strada.

Au fost bagati in subsolul Televiziunii, batuti si filmati pentru a fi prezentati pe post drept autorii manifestarilor huliganice din Capitala. Cel mai bun exemplu este cel al unui barbat retinut in subsolul TVR si batut bine, care povesteste: „Am venit de la Ploiesti. Organizat am venit, cu masini, din fata de la Casa Alba (n.r. – Palatul Administrativ, sediul Primariei Ploiesti si al Consiliului Judetean Prahova) , de la «Feseneu». Am venit organizat“. Un tanar explica: „Am venit sa vad daca e chiar asa cum a zis tovarasu’ Iliescu, domnu’ Iliescu“. Asemenea lor sunt multi minori, chiar si prescolari!

Scria Adevarul.

In continuare, las aici marturia unui bucurestean, obtinuta acum, dupa 30 de ani, de la acele evenimente:

"Minerii au venit a doua zi (n.r. 14 iunie) dupa ce au incercat muncitorii de la IMGB sa ii anihileze pe studentii din piata Universitatii, in 13 iunie. In dimineata de 14 iunie, inainte de a pleca la servici m-am uitat pe fereastra pentru ca se auzea zgomot dinspre bulevardul Magheru. Am vazut pe bulevard asa-zisii mineri care erau organizati in plutoane si cu Dacii negre cu portavoce, intre plutoane deplasandu-se inspre Piata Universitatii. Acei asa-zisi mineri erau toti imbracati in salopete noi si cu casti noi pe cap. I-am vazut bine de la 20-25 de metri. Ora era cam 6 dimineata si i-am vazut inainte de a pleca la servici (IMGB), unde nu se vorbea nimic despre faptul ca de la noi ar fi fost trimisi cu o zi inainte (n.r. 13 iunie) muncitori pentru a dispersa studentii adunati in Piata Universitatii. Am fost la servici pana la ora 15 si m-am intors acasa pe la ora 16, singura schimbare fiind ca am coborat la Unirii pentru ca Piata Romana era inchisa si nu am luat-o pe bulevardul Magheru, ci pe strazile laterale. Pe drumul spre casa m-am intalnit cu cativa mineri imbracati in salopete murdare si care umblau si pareau rataciti pe acele stradute adiacente. Nu i-am vazut sa se ia de cineva si am ajuns acasa cu bine unde am aflat ca venisera minerii si ii imprastiasera pe studentii de la Universitate. Asa am aflat si despre interventia muncitorilor de la IMGB facuta cu o zi inainte. Nu am facut de loc legatura atunci cu ce vazusem de dimineata pentru ca asa erau vremurile atunci si eu nu faceam parte dintre cei informati. De-abia la urmatoarea mineriada mi-am adus aminte ce vazusem si de putinul pe care il stiam, dar nu il si intelegeam."

V.I.

Marturia unui miner participant la mineriada:

"Am plecat ca de obicei cu "conventia" la munca, pe drum toata lumea discuta despre faptul ca ramanem fara mine, la Bucuresti e necaz mare, teroristii lui Ceausescu ajutati de legionari si de partidele de opozitie au venit sa il ocupe si ca Roman ne'a vandut, iar studentii aia nu sunt defapt studenti ci trupe legionare si drogati trimise din afara ca sa faca scandal. Am coborat la poarta minei unde am fost preluati si pontati de seful de echipa care ne'a spus sa stam pe loc, ca urmeaza sa plecam la Bucuresti pentru a ajuta tara. Nu a intrebat nimeni nimic, intre timp se adunasera aproape toate schimburile, au venit toate masinile disponible de transport si am fost dusi in Gara Petrosani unde ne'am intalnit si cu alti ortaci de la alte mine, ce erau coordonati de sefii de pe la sindicate. A urmat un episod de revolta in gara, unde s'a auzit ca s'a taiat curentul si nu putem pleca, intr'un final, am plecat, in fata trenului nostru mergand si o locomotiva diesel care sa ne preia in cazul in care se va taia curentul din nou si aici ar trebui mentionat faptul ca secretar de stat al transportului era Traian Basescu, in 1991 devenit ministru in guvernul Roman 2. In gara la Craiova am fost primiti de ortacii din exploatarile miniere din Oltenia si oameni bucurosi, ni s'a impartit mancare si apa. Dupa un drum lung pana in Gara de Nord, odata ajunsi, ne asteptau autobuzele acolo si niste domni bine imbracati, am fost dusi in Piata Universitatii, unde am dat peste niste unii imbracati in uniforme noi de miner, care s'au inflitrat in grupurile noastre si ne'am condus prin tot Bucurestiul, inclusiv la sediile partidelor unde ne'au spus ca se ascund teroristii si ca se tiparesc bani falsi. Razmerita mare a iesit cand am fost bombardati cu pietre de caldaram de niste grupuri bine organizate, pietrele venind insotite de niste pocnete ca de arma, iar de acolo a fost carnagiu, pentru ca in iuresul ala dadeai in cine nimereai de frica, obseala si nesomn si de foame si o gura de tarie pe stomacul gol, plus panica datorata teroristilor, care ne fusese indusa inca de cand am plecat de acasa.  Ce mi'a ramas viu in minte este ca mereu am fost insotiti de niste dacii negre si dube de alea TV cu megafoane, de unde se auzeau discursuri alea lui Iliescu si altii si dadeau indicatiile de coordonare, am vazut impartindu'se din portbagajul lor si bautura in niste sticle de alea de sticla in care era ceva ce semana a votca. (...) Dupa discursul tovaraslui Iliescu, am plecat de la Romexpo pe jos, disparusera si mineri in salopete noi si masinile alea negre cu megafoane si organizarea, aia mai norocosi prinzand un autobuz inspre Gara de Nord, eu a trebuit sa ma descurc cu inca cativa sa ajungem acolo, unde am plecat inspre casa la familia care nu mai stia nimic de mine de trei zile. A plans si muierea, au plans si copii, eu n-am avut timp ca mai aveam doar doua ore pana sa intru in shut."

N.R.

Marturia unui tanar reporter ajuns in Piata Universitatii:

"La ora 5 dimineata, am ajuns în Gara de Nord. Înca de la coborare din tren m-a surprins puzderia de gura casca. La asa o ora lumea era obisnuita sa mai dormiteze. Dar la acel moment, era extrem de vigilenta. Ochii intruzivi ai civililor, care-si faceau de treaba, ma pironeau, dar nu-mi iscara temeri. Rapid am ajuns cu metroul în Piata Universitatii. Zona era neagra de mineri. M-am plimbat printre ei, fara a sti ca în urma cu doar cateva ore snopisera în bataie mii de protestatari pasnici. Era o ora de siesta. Sigur ca n-am îndraznit sa intru în dialog cu ei, dupa ce am auzit predicatele lor: “Mama lor de legionari, i-am terminat,” „ce de droguri am cules,” “tineretul asta vrea sa vanda tara” si „sa aduca mosierii,” mi-a sarit mustarul. Dar l-am înghitit în sec. Noi o stiam pe a noastra “mai bine golan, decat activist.” Eram împreuna, dar traiam în universuri paralele. Într-un tarziu m-am asezat pe peluza din fata Teatrului National. Mi-am scos o “CocaCola”, adusa de le sarbi, si mi-am aprins o tigara. Mi-a cerut un miner sa-i dau sa bea din sticla mea. I-am înmanat-o. Mi-a cerut o tigara. I-am dat. Mi-a povestit despre ce asteapta el de la viata si ca nevasta lui era gravida. Nu dorea un viitor cu legionari. N-am îndraznit sa-l întreb ce stie el despre legionari. M-a invitat în mina. Peste nici trei saptamani, am fost primul ziarist roman care a coborat în mina de carbuni de la Lonea. La acea vreme înca mai speram ca putem face un jurnalism adevarat. Chiar daca si noua, asemenea tefelistilor de azi, ne fierbea sangele în vase. Doua ore de liniste nu prevesteau ce va urma. În jurul orelor 10, tineri veneau la protest din toate partile. Cantau. Strigau. Intonau Imnul Pietei Universitatii. Minerii s-au napustit pe ei, precum fac azi jandarmii. I-au batut cu batele. I-au lovit în cap pe toti care aveau barba si plete. Îngrozit, printre beligeranti, nu am îndraznit sa scot aparatul de fotografiat. Am vrut sa intru în Hotelul Intercontinental, cu toate ca nu aveam obiectivul specific pentru pozatul de la distanta. Un civil mi-a spus ca nu e voie. Am plecat spasit. Alti mineri, alti activisti. Puzderia de civili mi-a sarit în ochi. Erau o serie de indivizi care le explicau ce trebuie sa faca si unde sa caute legionarii. M-am furisat pe Batistei. Erau tot mai violenti, la îndemnul necunoscutilor. Am ajuns la PNtCD. Au luat sediul cu asalt. Voiau sa caute dolarii lui Ratiu. Pe atunci nu stiam ca au gasit (cu ajutorul surselor) un seif. Aveam sa aflu mai tarziu. Stand sub umbra unui pom, am ramas coplesit de admiratia unei femei ce-si smulgea parul de bucurie ca au venit salvatorii. Peste 30 de ani, acelasi chip, l-am revazut cu manuta giustitiei în mana. Doar ca mai albise. În 13-15 iunie nu aveam mecla unui învins. Cel putin asa îmi placea sa cred. Nu aveam oglinda. N-am fost în stare nici aparatul de fotografiat sa-l scot. De groaza ce am vazut la PNtCD, aflat în Piata Rosetti, am dat fuga spre PNL, aflat pe bv Balcescu, azi Magheru. Un grup de mineri bateau cu batele un xerox, in timp ce o echipa de la televiziune filma. Reporterul Tudor Barbu relata despre masina de facut bani falsi. Am strigat: e doar un Xerox. Un civil m-a luat de braţ şi mi-a spus sec: sterge-o, nu inainte de a-mi aplica un sut cu bocancul in dos, de l-am simţit ca pe un soc electric. Tot nu m-am potolit. Aflasem ca minerii pleaca spre Romexpo, acolo unde Ion Iliescu urma sa le multumeasca. Dar inainte de a lua metroul, am zis ca mai dau o tura prin Piata. Batai, urlete, tipete, lovituri. Crizele de nervi ale suporterelor (nr.r. din Bucuresti) minerilor m-au şocat. Ele indemnau la lupta. Vedeau peste tot droguri şi legionari.

Marius Ghilezan.

Sunt marturile unor oameni pe care nu le'a ascultat nimeni, niciodata si sunt doar o sinteza a lor. Le'am pus in oglinda pentru a reflexie cat mai clara a acelor vremuri tulburi din prizma trairilor a unor oameni obisnuiti, din care rezulta intr'un final care toti am fost victime deopotriva si de 30 de ani, tot victime suntem. Daca atunci s'au folosit si sadit ura de noua Securitatea lui Magureanu si ce mai ramasese din Securitatea lui Vlad concentrata in UM 0215 - doi'si'un'sfert, creatia lui Gelu Voican Voiculescu, sustinuti fiecare din extern si finantati dupa ordinele pe unitate, astazi avem de a face cu fix acelasi lucru, in care suntem instigati ca romani, unii impotriva altuia de urmasii acelor securisti care isi impart in continuare tara asta cu aceleasi sustineri externe in functie de interese proprii si ordinele pe unitate pe care le au, politicul fiind doar intrumentul prin care mereu ne servesc cate un MESIA pentru a se pastra iluzia ca Romania este o democratie.

Cine i'a imbracat pe "mineri" cu salopete noi, bocani si chiar lenjerie intima:

Potrivit unui document desecretizat, ministerul care a primit in sarcina hranirea si imbracarea(?) minerilor a fost MAPN, care le-a distribuit sute de perechi de salopete, bocanci, chiloti si ciorapi, precum si produse de igiena personala. Cheltuielile Ministerului s-au ridicat la valoarea totală de 866.000 de lei, potrivit unui document obtinut de pressone.ro:

De hranirea celor veniti din Valea Jiului s'a ocupat tot MAPN, care raporteaza ca mineri au primit in Bucuresti: 5.484 de paini, 4.200 de conserve cu carne de vita si tot atatea cu carne de porc, dar şi 57 de kilograme de cârnăciori olteneşti, lapte praf (?), faina alba si neagra (?), otet (?), boia de ardei (?),  gris (?), drojdie de bere (?) si alte produse alimentare ...

De ce stim multe despre Cosma, dar nimic despre Munteanu? Dar despre "societatea civila"?

Pentru a se crede ca sunt partinitor si ca am vreo feblete pentru Cosma, pot doar sa va spun ca in viziunea majoritatii oamenilor de prin Valea Jiului, Cosma a facut lucruri bune pentru ei, desi tot la fel de multi stiau ca nu e vreun Mesia! Oameni care traiesc in Valea Jiului, acum, la 30 de ani dupa ceea ce a intrat in istorie ca "mineriada", regreta lucrurile intamplate atunci, dar ar vrea ca sa fie cunoscuti si intelesi, dincolo de brutele cu care unii si'au facut ani la randul campanie pe frica sadita tot de aceiasi "unii" pentru a isi aduna capital politic. Cosma si'a platit parte din vina, singurul vinovat gasit si condamnat pana acum dealtfel, dupa ce sistemul l'a aruncat ca pe o masea stricata, toata lumea stie cine a fost si ce a facut, in schimb de ce nu stim mai nimic, despre Marian Munteanu, Mesia taberei celelalte? Dar despre cei care erau in spatele lui, sau langa el? Dar despre finantarile mereu discrete ale "societatii civile" implicate in proteste? Dar despre aceiasi care de 30 de ani sunt in continuare finantati si galben de grasi, "intelectualii" de ieri, azi si maine?

Sunt intrebari care niciodata nu vor avea un raspuns si cu atat mai putin acum. Dosarele Mineriadelor zac in continuare prafuite (daca mai exista) prin aceleasi sertare in care au zacut si in acesti 30 de ani pentru ca nimeni nu vrea sa se faca dreptate si mai ales lumina! Desi au trecut 30 de ani de la acele evenimente nefericite, acestea au inca ecou pana in zilele noastre si vor mai avea multi ani de acum inainte, Romania ramanand in continuare aceiasi tara repetenta la democratie si tinuta in subdezvoltare de aceiasi securisti si urmasii lor, Valea Jiului a zilelor noastre, fiind doar latura cea mai nefericita, dar nu departe de ce se intampla in toata tara asta!

Foto: mediafax

UPDATE: Ca drept la replica, Marian Munteanu, dupa 30 de ani, ca piesa din puzzelul lipsa:
Epilog
Inchei aceasta postarea care s'a dorit a fi nu una care acuza pe cineva, nu una care scuza pe cineva, ci doar una a reconcilierii. Desi niciodata nu se va face dreptate pentru ca asta ar insemna sa pice intregul esafordaj construit pana azi si nici lumina pentru ca nimeni nu vrea asta, noi ca oameni de rand ar trebui sa incercam doar sa intelegem ca asemenea lucruri nu trebuie sa mai permitem sa se intample, iar cei care ne instiga si astazi la ura, ar trebui eradicati din viata publica si nu adulati, sau, altfel, ramanem in continuare condamnati sa repetam istoria fiind aceleasi papusi in mainile acelorasi papusari care au transformat Valea Jiului dintr'o zona cu potential urias, intr'o Vale a Plangeri vandute intereselor cui a dat mai mult pentru ca Romania sa fie ingropata si in care sperantele se vad tot mai rar in zambetele tot mai putinilor copii care nu isi mai gasesc acolo un viitor, desi acesta ar fi putut fi unul luminos si nu la fel de gri ca al intregi acestei tari binecuvantate de Dumnezeu, dar batjocurita de indiferenta oamenilor ei.

Sfarsit.

Lectura suplimentara: Mineriada: o răzbunare a Securităţii pe cei ce au dărîmat comunismul, regimul care-i născuse