Legenda lui Zamolxis, omul-zeu născut din Munții Parâng

Cândva demult, la începuturile timpurilor când se nășteau munții Carpați, trei ursitoare au poposit în munțîi Părângului. Fascinate fiind de pitorescul locului au binecuvântat locul pentru că în viitor să fie locuit de un popor mândru, harnic, viteaz și fără de prihană și așa, din piatră munților Parâng, s-au născut geto- dacii, ursitoarele rămânând o vreme alături de acești oameni fără asemănare. Tot ceea ce spuneau prevestitoarele se împlinea şi Dacii aveau grijă că prin muncă lor să înzecească belşugul, plecând mai apoi inspre alte locuri ce aveau să le urseasca.

După multă vreme în care poporul geto-dac a trăit în pace, ursitoarele s-au întors din nou în mijlocul lor și mândre de realizările acestui neam viteaz, l-au adus printre ei pe un tânăr despre care le-a spus că va duce pe umerii lui soarta neamului său şi niciodată mintea şi sufletul nu-i vor cunoaşte trecerea timpului. Spiritul îi va fi veşnic tînăr, iar inima pururi îi va bate pentru binele supuşilor săi.

Dar Zamolxis, căci acesta este numele tînărului nostru, era doar un flăcău şi nu ştia încă de soarta ce-i fusese hărăzită. Zamolxis iubea meleagurile pe care se născuse, îi plăcea să umble pe potecile pierdute prin păduri şi munţi şi să afle tot ce-l înconjoară, se bucură să se scalde în apele limpezi ale lacurilor din creierii munților Parâng, botezandu-l lacul Mândra pe cel ce îi era cel mai drag si Mija pe cel unde il prindea adeseori mijirea zorilor. Învăţa din liniştea sau zbuciumul copacilor mai mult decât de la bătrânii satului. Găsea misterul vieţîi în traiul fiarelor din codri mai bine decât orice alt grai omenesc care l-ar fi putut exprima. Lăsă paşîi să-l poarte prin locuri neatinse de picior de om şi, mereu, cu nesaț, sorbea din priviri tot ce întâlnea în cale.

Ani de zile, fără să ştie de oboseală, Zamolxis învăţa de peste tot şi din fiecare lucru. Setea sa de cunoaştere era neţărmurită. Într-una din zile, pe când colinda munţii săi atât de dragi, a pătruns într-o vale necunoscută ştiută doar de lighioanele pădurii, sau poate nici de ele, într-atât era de liniştită.

Felul în care valea era ascunsă de munţîi Parâng ce o înconjurau cu varfurile lor semețe, lumina soarelui care cădea parcă altfel în acel spaţiu, stâncile neatinse de picior de om, freamătul copacilor şi al ierbii, până şi susurul izvorului pe al cărui fir păşea, toate erau altfel şi îl făcură pe tânărul Zamolxis să simtă o uşoară strângere de inima. Nu de teamă, căci nu avea cunoştinţă de ea, dar ceva plutea în aerul pe care îl respiră. Frunzele copacilor parcă altfel se mişcau în adierea vântului, arătându-i drumul, iar crestele munţilor parcă anume se deschiseseră pentru a-i da voie chiar lui să pătrundă în acel loc. Nu putea fi o simplă părere, trebuie că era un semn...

''Ceva îmi spune că sunt aşteptat aici, dar de cine? Şi de ce?'' 

Se tot gândea aşa şi înainta uşor, lăsându-se purtat de paşi în tărâmul ce parcă pentru el anume fusese făurit şi îl aştepta de când lumea. Nu ştia de ce, dar avea sentimentul nedefinit că mai fusese acolo, că mai trecuse cândva peste acele pietre. A mers fermecat, fără ţintă, prin ţinutul abia descoperit până când soarele a ajuns la asfinţit şi timpul nu i-a mai permis să se întoarcă pe meleagurile sale din munții Părângului, unde urisoarele îi pecetulisera soarta. Zamolxis porni să-şi găsească un adăpost prin pădurile care-l fermecaseră într-atât. Nu fu nevoie să umble prea mult pentru că, în scurt timp, el se trezi în faţa unei întrări într-o peşteră.

Grota părea a străbate muntele mult în interior, dar Zamolxis nu avea vreme de pierdut cu asta. La numai câţiva paşi de Zamolxis, în chiar gură peşterii, stătea un urs uriaş care-l privea mormăind. Ivirea să în acel loc tăia orice mijloc de fugă din grotă. Era o fiară cum nu mai văzuse şi, după felul nemulţumit în care mormăia, se părea că ea era stăpâna acelui sălaş. Nu avea nici măcar o armă la el pentru a încerca să lupte, nu era obişnuit să poarte, aşa că tânărul a înţeles că singură scăpare era să încerce să pătrundă cât mai adânc în grotă, în speranţa că fiară avea să-l piardă în întuneric sau că va găsi ceva măcar să-l ajute în înfruntarea ce părea din clipă în clipă de neînlăturat. Zamolxis se avântă spre fundul peşterii, era prea tulburat pentru a înţelege că dacă ar fi vrut, fiară l-ar fi putut atacă şi ucide din primele momente.

Tot retrăgându-se din calea fiarei, Zamolxis a ajuns într-o sală mare. A cuprins-o cu privirea şi a înţeles imediat că nu aici putea să-şi găsească scăpărea. Ceva îi atrase atenţia: la capătul opus al sălii avu impresia că întrezăreşte o dâră de lumină aşa că, fără să mai ezite, se năpusti într-acolo. Dădu de un coridor îngust şi întortocheat ce pătrundea adânc în inima muntelui. Lumina creştea din ce în ce, se putea vedea acum că ziua în amiază, însă nu apărea nimic care să-l poată ajută pe eroul nostru, să-l salveze. Zamolxis aproape renunţase să mai spere că va scăpa, când a pătruns într-o a treia sală, de dată această în formă de triunghi. În mod ciudat, simţi o linişte interioară nefirească atunci când întră în acel loc.

Fu izbit de ceea ce văzu în mijloc: pe o masă de granit se află o nestemată imensă, aşa cum nu mai există altă pe pământ şi care împrăştia lumina ce-l atrăsese până acolo. Ursul era aproape, deci Zamolxis nu mai avea timp să cugete la bogăţia din faţa să. Viaţa îi atârna de un fir de păr.

In sala cea mare patunse ursul. Singurul lucru pe care-l putea folosi că armă era nestemată. Zamolxis nu mai apucă să-şi ducă intenţia la bun sfârşit şi să arunce nestemată asupra ursului, pentru că se petrecu un fapt neaşteptat: supus unei forţe nevăzute, tânărul se transformă parcă în stană de piatră, degetele de la mâini se deschiseră parcă de la sine în formă de stea cu zece colţuri şi cuprinseră mai puternic piatră, iar din inima armei improvizate porni o rază luminoasă ce lovi ursul în piept, trântindu-l pe dată la pământ. Scenă era mistică şi fantastică în acelaşi timp: chipul împietrit al tânărului, sala fermecată în formă de triunghi, piatră aceea nemaivăzută şi rază binecuvântată, ursul prăbuşit pe dalele reci ale podelei, totul cufundat în cea mai profundă linişte.

Cu spaima în sân, întrebându-se unde a nimerit şi dacă va mai reuşi să scape cu viaţa din această peşteră ce-i oferea surpriză după surpriză, el putu vedea ceva care întrecea cu mult toate aventurile sale de până în acel moment: din piatră pe care abia o aşezase pe masă de granit, umbră unui om se ridică în văzduh. După ce duhul se întrupă în aerul rece al sălii luând chipul unui blând bătrân, acesta glăsui:

''Eu sunt Duhul Pietrei Sacre din Muntele Ascuns. Bine ai venit, Zamolxis! Această piatră este a ta, la fel şi nestemată care ţi-a salvat viaţa. Prin ține, ea va fi a poporului tău, pentru că menirea asta îţi e, să aperi şi să conduci poporul tău. Vremea aceea nu a sosit încă. Tocmai ţi-ai cunoscut soarta, Zamolxis! Aşa ţi-e scris, tinere conducător, iar eu te aştept de mii de ani. Ştiu că răbdarea ţi-e pusă la încercare, dar această este una dintre virtuţiile pe care va trebui să le dobândeşți. Până atunci, însă, va trebui să înveţi să stăpâneşți Piatră, să-i cunoşți puterile. Însă nu eşți pregătit pentru asta, dar acel moment va veni.'' 

 Când a deschis ochii, a două zi dimineaţa, pentru că nu putea să-şi dea seama cât dormise, nu se mai află pe podeaua sălii triunghiulare ci sub cerul liber, chiar în faţa unei stânci ciudate. Se frecă la ochi, apoi înconjură granitul şi-l privi cu atenţie. Avea strania formă a unui cap de om, iar în momentul în care Zamolxe se uită chiar în ochii săi, stânca prinse viaţă şi începu să vorbească:

 ''Eu sunt Sfinxul, paznicul cu chip de piatră al Triunghiului Sacru şi al Pietrei Sacre.'' 

 Un timp, Zamolxe şi-l petrecu învăţând cum să stăpânească pe deplin forţele atât ale fiinţei sale, cât şi ale naturii, avându-i alături pe Duh şi pe Sfinx, care-l îndrumau şi-i destăinuiau cele mai ascunse secrete ale Pietrei Sacre şi tot ce trebuia să afle. Apoi, secole de-a rândul, el ajută poporul Geto-Dac să atingă culmile bunăstării şi deplinătatea fericirii. Nicăieri în lume nu există un ţinut mai bogat şi nici oameni cu un trăi mai dulce că al supuşilor lui Zamolxis... Din păcate, acest lucru nu ţinu la nesfârşit, ci numai atâta vreme cât Dacii au crezut în el şi în puterea neţărmuită a Pietrei. Această era singură cale prin care Zeul îi putea conduce şi cârmui spre glorie. Pierderea credinţei sacre avea să aducă Dacilor căderea în uitare. Pentru iertarea păcatului, bătrânii spun că trebuie să se nască un om asemenea lui Zamolxis, pentru a putea pătrunde în Hotar, a-l cunoaşte pe Zeu şi a obţine iertarea atât de sperată.

 Timpul s-a scurs, o face în continuare, iar solul trimis de ursitoare nu a apărut încă. O va face, totuşi, atunci când noi toţi ne vom aştepta mai puţîn. În zilele pe care le trăim, numai Sfinxul mai aminteşte de bunul Zamolxis; rămâne tot la marginea Triunghiului Sacru, păzindu-l şi aşteptând solul ce va aduce mântuirea eternă.

Bibliografie:"Legendele Dacilor liberi", autori Felix Crainicu, Cristi Ioniță