Istoria granicerilor din Valea Jiului in perioada stapaniri habsburgice

Pătrunderea în Transilvania a Imperiului habsburgic, a adus cu sine şi necesitate organizării din punct de vedere militar a acestei provincii. Pentru a putea proteja noile graniţe administraţia austriacă va înfiinţa, în 1690, primele regimente grănicereşti de-a lungul râurilor Tisa şi Mureş. Abia între anii 1760 - 1780 are loc organizarea militară a întregii graniţe ca urmare a faptului că în timpul războaielor dintre Imperiul Habsburgic şi Prusia, Rusia care încheiase un acord militar (1762) cu prusacii, putea ataca Transilvania. La acea dată împotriva unui eventual atac din partea Rusiei, austriecii, aveau la dispoziţie pentru apărare două regimente de infanterie şi unul de cavalerie. Situaţia deosebit de critică impune înfiinţarea unor regimente grănicereşti în estul şi sudul Transilvaniei. Acestea urmând să completeze cordonul militar austriac ce începea de la Marea Adriatică, trecea pe la Portile de Fier şi pe crestele Carpaţilor ajungând până în Galiţia. 

Pentru înfiintarea noilor regimente grănicereşti a fost desemnat generalul de cavalerie Nicolae Adolf de Buccow, care prin proiectul înaintat Consiliului aulic de razboi, la data de 5 iulie 1761, prevedea înfiintarea unei „Miliţii grănicereşti" formată din două regimente româneşti de infanterie, cu câte 3.000 de soldaţi fiecare, două regimente secuieşti de infanterie şi doua regimente de cavalerie, unul romanesc de „dragoni" şi unul secuiesc de „husari", de câte 1.000 de călăreţi fiecare. Efectivul total al forţelor granicereşti din Transilvania era estimat să ajunga la 17.000 de soldaţi. (Lt.col.drd. Ioan Parean, Regimentul1 român de graniţă, Revista Academiei Fortelor terestre, Trimestrul III, 2000). Acţiunea de militarizare a graniţei a început în 1761, dar a fost finalizată abia în 1766, când împărăteasa Maria Tereza (1740-1780), sancţionează Statutul militar al regimentelor de graniţă compus din 84 de articole. 

Prin Decretul din 15 aprilie 1762 sunt înfiinţate Regimentul 1 de graniţă cu seidiul la Orlat şi Regimentul 2 de graniţă cu sediul la Năsăud. Ȋn 1768 se înfiinţează şi Regimentul româno-iliric din Banat, cu sediul la Biserica Alba. (Lt.col.drd. Ioan Parean, Regimentul1 român de graniţă, Revista Academiei Fortelor terestre, Trimestrul III, 2000). Realizarea acestor obiective militare în condiţiile impuse de Imperiul habsburgic (soldaţi ai acestor unităţi militare puteau deveni doar ţărani liberi de religie greco-catolica iar ofiţeri obligatoriu erau de religie catolică) s-au lovit de rezistenţa opusă de populaţia din ţinuturile propuse a fi militarizate. Pentru a aplana aceste conflicte la 16 martie 1764 Curtea imperială emite o patentă prin care proclama solemn libertatea şi privilegiile grănicerilor români, dând asigurări în acest sens. Ȋn urma rectificărilor de frontieră făcute cu Ţara Românească în 1764, o parte din cei 54 de munţi obtinuţi de habsburgi intră în folosinţa satelor ce aparţineu Regimentului 1 român de graniţă. 

Acest regiment era format din 12 companii împărţite în două batalioane cu câte patru plutoane fiecare. Sediile celor două batalioane erau la Haţeg şi Vaida-Recea. Graniţa din zona Văii Jiului era asigurată de Compania a III-a a acestui regiment care avea în compoziţie satele Săcel, Sălaşu de Sus, Paros, Livadia, Baru Mare, Coroieşti, Băieşti, Galaţi, Mălăieşti, Râu Alb, iar sediul acestei companii se afla la Râul Alb. ( Lt.col.drd. Ioan Parean, Regimentul1 român de graniţă, Revista Academiei Fortelor terestre, Trimestrul III, 2000). Un nou statut de funcţionare a regimentelor de graniţă româneşti dinTransilvania este emis la 12 noienbrie 1766. Dintre obligaţiile grănicerilor amintim: „îndatorirea principală a tuturor grănicerilor români atât în timp de razboi, cât şi în timp de pace este să se îngrijască de apărarea graniţelor, să fie în garnizoane şi la poteci, să menţină siguranţa ţării, prin urmărirea hoţilor, împiedicarea importului şi exportului clandestin de mărfuri, să oprească emigrările peste munţi”, tot acest statut prevedea ca aceşti oşteni „în caz de război, să facă serviciu în afara de patrie". Barbaţii din satele granicereşti era împărţită în trei categorii : activi, semi-invalizi şi invalizi. 

Cei care erau activi aveau obligaţia de a participa efectiv la „serviciul de cordon” (când se orga- nizau cordoane sanitare) sau paza graniţei timp de 15 zile pe an fiind plătiţi pe această perioadă cu căte 4 creiţari pe zi din această suma de 1creiţar fiind reţinută pentru fondul de mondură (uniformă). Pe lângă aceste 15 zile ei mai trebuiau să participe la repararea drumurilor, a cazărmilor sau transportul lemnelor necesare regimentului. Ca uniformă, pe timp de pace, grănicerii români vor purta sumanul sur scurt, cioarecii şi opincile obişnuite, dar cu condiţia ca pantalonii să fie mai strâmţi, sumanele să fie uniforme şi prevăzute cu guler şi mâneci de culoare stabilită pentru întreg regimentul. Pentru păstrarea mai bună a acestora e necesar să-şi facă o cămaşa de postav alb, o cravată roşie şi o pălărie neagră numită „csako”. Ȋn timp de război aceştia purtau uniforma regulamentară formată din: cioareci albi, strâmţi, tiviţi cu albastru, sumanul din dimie, sur închis, aproape negru (aceasta ţinută le-a atras numele de „catanele negre") cu bordură verde, având nasturi din metal galben, pieptar din pănură albă, iar pe cap purtau „chivăra înaltă" cu tabliţe de aramă, numită de ei „ciacau". Părul îl purtau lung (coada), legat cu o panglică albastră, iar la urechi era facuta o bucla groasa. Până în anul 1830, grănicerii îşi confecţionau uniformele pe cont propriu, după această dată s-a înfiinţat „fondul de provente sau fondul de mondura" din care se confecţiona gratuit echipamentul necesar. ( Lt.col.drd. Ioan Parean, Regimentul1 român de graniţă, Revista Academiei Fortelor terestre, Trimestrul III, 2000). 

În fotografia alăturată este colonelul Ludovic Clococeanu (1796-1866), nobil de Veneţia de Jos (în actualul judeţ Braşov). În tinereţe a fost ofiţer în cadrul Regimentului grăniceresc de la Năsăud şi ulterior la Orlat. A fost o prezenţă activă în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, pe atunci cu gradul de maior, deţinând comanda trupelor imperiale staţionate în apropierea Blajului. Fotografie din donaţia Teodor Ghiţan (material preluat de pe internet). Referitor la Regimentul I grănceresc românesc Nr. 16, de la Orlat, nu se cunosc imagini. Monografia lui Gustav Amon von Treunfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 46, Feldzeugmeister Geza Frh. Fejervary de Komplos-Keresztes. 1762 bis 1850 erstes Siebenbürger Romanen-Grenz-Infanterie-Regiment nr. 16 , publicată la Viena în 1890, nu conţine, din păcate, ilustraţii.

 Pentru a reprezenta grăncerii români transilvăneni s-au folosit cel mai adesea imagini preluate din monografia celuilalt regiment grăniceresc din Transilvania, cel de la Năsăud, realizată tot de Amon von Treuenfest. Uniformele ambelor regimente erau identice deosebirea făcându-se prin culoarea nasturilor: aurii la regimentul de la Orlat şi argintii la cel de la Năsăud. În concluzie, in imaginile grănicerilor din regimentul năsăudean, publicate în lucrarea lui Gustav Amon von Treunfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 50, Friedrich Wilhelm Ludwig, Großherzog von Baden: 1762 bis 1850 zweites Siebenbürger Romanen-Grenz-Infanterie-Regiment, publicată la Viena în 1882, cu observaţia că nasturii ar trebui să fie aurii. 

Imaginile şi informaţia cu referire la uniformele grănicerilor, au fost obţinută prin amabilitatea domnului doctor Horia Vladimir Şerbanescu vicepreş-presedintele Asociaţiei 6 Dorobanţi, căruia îi mulţumim şi pe această cale. 

Importanţa acordată asigurării graniţei se poate deduce şi din călătoria făcută în anul 1773, de către viitorul împarat Iosif al II-lea (1780-1790), care în acel an era coregent, în Banat, Transilvania şi Maramureş.Cu această ocazie viitorul împărat vizitează şi zona Văii Jiului si in urma celor văzute la faţa locului gândeşte : 

„De pe acum  o reorganizare a teritoriului de graniţă din părţile Haţegului şi Hunedoarei şi elaborează o listă cu 36 de sate româneşti din sudul Comitatului Hunedorean ce urmau să fie incluse în Regimentul 1 românesc de infanterie. Iosif  intenţiona astfel să organizeze o fâşie continuă şi compactă de sate grănicereşti, plasate între linia Carpaţilor şi Valul lui Traian, în care să fie incluse următoarele localităţi: a) de sub munte : Băuţari, Bucova, Zeicani, Păucineşti, Hobiţa, Clopotiva, Râu de Mori, Valea Dieci, Nucşoara, Mălăeşti, Coroieşti, Hobiţa Reon Parhot (!), Uricu, Valea Lupului, Iar şi Iărişor, Petruţ, Crivadia, Merişor, Băniţa, Jiul Unguresc şi Jiul Românesc; b)  dinspre interior Grădisca, Ostrovul Mare, Ostrovul Mic, Cornişte, Sibişel, Sălaş–Palanca de sus şi , Sălaş–Palanca de jos, Ohaba, Paroş, Măceşti, Vaidei, Râul Alb, Băieşti, Râuşor, Galaţi, Pui şi Livadia."

Propunerea sa nu va fi agreată de Maria Tereza, dar după preluarea tronului ea va fi reiterată cu prilejul călătoriei din 1783 şi propusă spre aplicare la începutul anului următor prin lansarea noii conscrieri militare, care va agita satele de iobagi români din părţile Hunedoarei şi Zarandului, ca preludiu la răscola lui Horea, Cloşca şi Crişan, se arata in lucrarea semnata de  I.Bozac, T. Pavel, Călătoria Ȋmpăratului  Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Institutul Cultural Roman, Centru de studii transilvane,  p.51).

 La 22 mai 1773 viitorul împărat ....

" După 3 ceasuri de drum călare de la Livadia la Vulcan, schimbă caii, merge 4 ceasuri şi jumătate (dus-întors) pe munţii graniţei româneşti, schimbă caii şi continuă drumul pe Jiul transilvan, apoi valea Băniţa (cetatea  Bolii – peştera Jupâneasa ), Crivadia, revine pentru popas de noapte la Livadia, după 15 ore călare.

      Dimineaţă la 4 pleacă spre Vulcan călare; văile Jiurilor; la capătul văii împădurite a Crivadiei s-au găsit cărbuni de piatră, dar îi consideră fără valoare într-o ţară atât de bogată în păduri, Izvor de sare. – Se spune că românii au pretenţii asupra ambelor văii ale Jiului, dar n-au fost ale lor.

     Carantina în stare rea, adăposteşte 30 de emigranţi, unii din Transilvania, majoritatea din Banat şi comitatul Arad, care, ,,cu copii şi femei, bătrâni şi tineri”, s-au reîntors după câţiva ani fără un ban din Ţara Românească. ,,Eu cred” – notează împăratul - ,,că pentru a linişti acest popor care colindă încolo şi încoace”, trebuie să fie stabilit un termen fix până când mai sunt reprimiţi, publicat la punctele de graniţă şi în străinătate; ar mai stăvili emigrările, cele din Transilvania provocate de asprimea stăpânilor de pământ şi de recolta slabă. După încetarea emigrărilor, carantina poate fi desfiinţată.

      Pasul Vulcan poate fi carosabil. Muntele Vulcan, împădurit odinioară, acum pădurile au fost devastate de ,,boierii din Valahia”, refugiaţi aici deseori cu familia şi averea; stăteau în colibe şi corturi câte 2-3 luni. Pe culme păşuni – acum zăpadă - . Vulturul imperial a fost dat jos odată de românii care au posedat într-adevăr culmea muntelui. Şi acum mai iau zălog pentru oile păstorilor noştri. Sus sunt şi hoţi. Pază.

      Împăratul nu poate vedea de pe culme, fiind ceaţă deasă; după un timp coboară pe versantul celălalt şi merge călare trei sferturi de ceas în Valahia, unde vede sate, plantaţii de pom. N-a întâlnit pe nimeni. – Drumul de la Vulcan în jos e bun, construit în timpul ultimului război cu turcii. – Reîntoarcere la Livadia. În toate satele ţăranii se plâng împotriva cumplitelor (grausame) robote şi a vitelor pierite."

Scrie  I.Bozac, T. Pavel, Călătoria Ȋmpăratului  Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Institutul Cultural Roman, Centru de studii transilvane,  p.530-531.

Cele două regimente române de graniceri din Orlat şi Nasaud intră din nou în focul luptelor în 1788 când turcii căutau să pătrundă prin pasurile Carpaţilor  în Transilvania ca urmare a războiului ruso-austro-otoman (1787-1790). Regimentului 1 graniceresc român a întărit cordoanele de pe frontieră, având aici mai multe ciocniri cu turcii şi s-a distins în luptele duse cu aceştia în trecătoarea Branului, unde trupele otomane au fost oprite şi constrânse să se retragă spre Dunăre.  

     La 17 februarie 1791 au avut loc lupte în pasul Vulcan, iar la 8 martie turcii sunt înfrânţi în trecătoarea Turnu Rosu. Ȋn acelaşi an ostaşii regimentului s-au distins în apărarea mănăstirii Sinaia, atacată de un inamic superior numeric, iar în pasul Buzău, împreună cu grănicerii secui, resping un puternic atac turcesc. (Lt.col.drd. I. Parean, Regimentul1 român de graniţă,  Revista Academiei Fortelor terestre, Trimestrul III, 2000).

     Steagul Regimentului 1 roman de graniceri pe care era inscrisă deviza  „Viribus Unitis” (cu forţele unite) a fost purtat cu vitejie în marile bătălii ale secolelor  XVIII-XIX, şi în afara ţării, dintre acestea amintim luptele de pe râul Piave, de la Arcole, Rivoli, Marengo, Leipzig, Austerlitz sau Besançon.

      La 4 iunie 1827, la Orlat s-a desfăşurat festivitatea de sfinţire şi decorare a noilor drapele de luptă ale Regimentului 1 de graniţă român. Cele vechi, ciuruite de gloanţe în timpul luptelor anterioare, au fost retrase.

     Ȋmpăratul Francisc Iosif (1848-1916) emite înalta rezoluţie, care a fost transmisă tuturor companiilor grănicereşti, cu Ordinul 3598 al Comandamentului militar general prin care regimentele de graniţă se transformă  în regimente de linie. Regimentul 1 român de graniţă fiind transformat în Regimentul 46 Infanterie.  

     Acest ordin a fost adus la cunoştinţa grănicerilor la 18 februarie 1851 şi a fost pus în aplicare cu data de 1 aprilie a aceluiaşi an.

    Desfiinţarea regimentelor granicereşti a fost primită cu multă tristeţe fiindcă odata cu acesta se pierdeau unele privilegii şi scutiri fiscale.    

    Totuşi fostele comune  granicereşti ale Regimentului 1 român de graniţa au rămas în posesia munţilor şi a terenurilor avute din perioada existenţei graniceriei precum şi a celor mai bune şcoli din Transilvania şi a fondului de „mondură” transformat acum în fondul „scolastic” toate acestea pe lăngă aşezările cu biserici, şcoli, drumuri pietruite şi case din piatra sau cărămidă şi o organizare administrativă şi socială, tipic „nemţească”. (Lt.col.drd. I. Parean, Regimentul1 român de graniţă,  Revista Academiei Fortelor terestre, Trimestrul III, 2000).

      Ȋn ordinul de înfiinţare a acestor regimente se prevedea ca în fiecare localitate unde era stat major de batalion să se înfiinţeze o şcoală gremană în care pe lângă limba germană vor fi predate limba latină şi română. Ȋn localităţile sedii de companii se vor înfiinţa şcoli „triviale”.

      Ȋntr-un raport din 1777 al comandei din Sibiu, semnat de baronul Cristian Rall şi Gottfried, apar date succinte privitoare la şcolile regimentului I român de graniceri. Din acest raport aflăm că la şcoala germană din Haţeg învăţător era P. Drodowsky, iar la cea română Iacob Popa. ( V.Schiopu , R.Irimescu-Sofroni, Contribuţii la cunoaşterea şcolilor regimentului I roman de graniţă de la Orlat, Sargeţia – Acta Musei Devensis, I.P Sibiu 1968 p.496 )       

      După anul 1851 când aceste formaţiuni militare au fost transformate în regimente de linie, comunele granicereşti au întâmpinat mari greutăţi în recuperarea şi trecere în administraţie proprie a „capitulelor” care au fost „câştigate şi adunate în patru generaţii”.

      Ziarul „Transilvania” în numărul din 15 martie 1875 , publică darea de seamă a Comitetului şcolar şi comunicatul general al reprezentanţei compuse din delegaţii comunelor regimentului I care informează asupra ultimei întâlniri ce a avut loc la 26 septembrie 1871  

      Pentru deschiderea anului şcolar 1871-1872 Comitetul şcolar dă o atenţie deosebită asigurării condiţiilor necesare şi alocă în acest scop suma de 5.796 florini şi 99 creiţari (dintre care 4.492 florini şi 71 creiţari din fondul şcolar, fost de mondur, iar restul de 1304 florini şi 28 creiţari fiind asiguraţi din „fondul de provenţe”).

       Tot acest comitet hotărăşte alocarea sumei de 21.600 florini pentru ridicarea unor şcoli noi acolo unde acestea lipseau, fiind prevăzute astfel de şcoli în laocalităţile: Scorei, Veţel, Cîrjiţi, Rîul Alb şi Baru Mare, în prima etapa urmând să fie construite câte o şcolă pentru compania I şi compania a III-a (la Baru Mare). Şcoala de la Baru Mare fiind dată în folosinţă în decembrie 1875.  La toate aceste şcoli s-au pus bazele înfiinţării unor biblioteci, care printre altele au fost dotate şi cu câte un exemplar din dicţionarul limbii române editat de Academia română de la Bucureşti, care a trimis un număr de 22 de exemplare ale dicţionarului, la jumătate din preţ.

      La nici o şcoală nu lipseau stupinele şi grădinile folosite în scopuri practice.

      Fiecare şcoală avea sigiliu propriu. ( V.Schiopu , R.Irimescu-Sofroni, Contribuţii la cunoaşterea şcolilor regimentului I roman de graniţă de la Orlat, Sargeţia – Acta Musei Devensis, I.P Sibiu 1968 p.499).  

Trebuie menţionat faptul că în perioada din care datează documentele prezentate mai jos preşedintele acestui fond scolastic era col. Urs Baron de Marginea, care şi-a inceput cariera militară în Regimentului 1 român de graniţa, ajungând până la gradul de colonel. 

În arhiva Muzeului Mineritului din Petroşani există un număr de 14 documente legate de activitatea depusa pentru dezvoltarea şcolilor granicereşti din Valea Jiului.

Istoric:
Puscasu Ioan Dumitru

Completari, editare si punere in pagina:
Florin Mugurel