Povestea fabuloasa a serpentinelor Transalpinei

 
Serpentinele Transalpinei nu sunt întâmplătoare. Fiecare curbă este gândită pentru a reduce panta și a permite urcarea în siguranță a vehiculelor grele ale vremii. Stabilizarea versanților s-a făcut prin ziduri de sprijin masive și drenaje simple, dar eficiente. Multe dintre aceste lucrări rezistă și astăzi.

Cunoscută istoric și sub denumirea de „Drumul Regelui”, șoseaua a fost reabilitată și modernizată în perioada interbelică, la inițiativa Regelui Carol al II-lea. Inaugurarea oficială din 1939 a marcat finalizarea unei lucrări inginerești impresionante pentru acea epocă, menită să lege regiunile istorice Oltenia și Transilvania printr-o cale directă peste crestele Parângului. Traseul a urmat, în mare parte, vechile poteci pastorale folosite de secole de ciobanii din Mărginimea Sibiului în transhumanță.

Punctul culminant al drumului este Pasul Urdele, situat la o altitudine de 2.145 de metri, ceea ce face din Transalpina cea mai înaltă șosea din România. Aici, inginerii au trebuit să proiecteze curbe extrem de strânse pentru a câștiga altitudine pe o distanță scurtă, sfidând gravitația. Solul stâncos și vânturile puternice de la această cotă au impus soluții tehnice robuste, capabile să reziste eroziunii eoliene constante.

Fundația drumului a fost realizată folosind sistemul de macadam, o tehnologie care implica așezarea manuală a mai multor straturi de piatră spartă, compactată succesiv. Această structură permitea o anumită flexibilitate a drumului în fața ciclurilor de îngheț-dezgheț, prevenind formarea crăpăturilor adânci care ar fi apărut în cazul unor suprafețe rigide turnate prematur. Piatra a fost extrasă din carierele locale, reducând costurile și integrând vizual drumul în peisaj.

Zidurile de sprijin, vizibile și astăzi în zonele de abrupt, au fost construite din piatră cioplită manual și asamblată adesea fără mortar (zidărie uscată) sau cu lianți tradiționali. Meșterii locali, pietrari cu experiență, au îmbinat blocurile neregulate într-un mod care permitea apei din versant să se scurgă printre rosturi, evitând astfel acumularea presiunii hidraulice în spatele zidului, care ar fi putut duce la prăbușirea acestuia.

Un aspect particular al Transalpinei este caracterul său de „drum de creastă”. Spre deosebire de alte trecători care urmează văile râurilor la baza muntelui, această șosea urcă și coboară pe platourile alpine, oferind vizibilitate pe distanțe mari. Această alegere a traseului a evitat zonele împădurite dense și văile înguste predispuse la viituri rapide, preferând stabilitatea geologică a culmilor stâncoase.

Gestionarea apelor pluviale a fost esențială, având în vedere cantitățile mari de precipitații și zăpada care persistă până târziu în vară. S-au săpat rigole laterale adânci și s-au construit numeroase podețe transversale din piatră sau beton simplu. Acestea au rolul de a prelua apa de pe versanți și de a o direcționa sub șosea către vale, protejând astfel terasamentul de spălare și alunecare.

Pe lângă rolul său de legătură comercială și strategică, drumul a facilitat accesul la pășunile alpine izolate. Stânele și așezările temporare de vară au putut fi aprovizionate mai ușor, contribuind la economia locală a zonei montane. Inginerii au prevăzut zone de refugiu și lărgiri ale carosabilului în punctele cheie, necesare pentru încrucișarea vehiculelor sau pentru odihna convoaielor de transport.

În timpul lucrărilor de modernizare din anii '30, s-a mobilizat o forță de muncă considerabilă, formată în special din localnici din satele Gorjului, Vâlcii și Sibiului. Aceștia au lucrat în condiții climatice aspre, folosind unelte manuale precum târnăcoape, lopeți și răngi pentru a disloca stânca. Efortul lor fizic a fost imens, fiecare kilometru de drum fiind rezultatul a mii de ore de muncă brută.

Astăzi, deși a fost asfaltată și adaptată traficului turistic modern, Transalpina păstrează linia originală trasată de inginerii perioadei interbelice. Structura de rezistență de dedesubt, acele fundații de piatră așezate cu grijă, continuă să susțină greutatea mașinilor. Drumul rămâne un monument de infrastructură istorică, dovedind că o planificare corectă și respectul față de relief asigură durabilitatea unei construcții în cel mai dificil mediu geografic.