Povestea Aurului Negru si a colonizarii momarlanilor din Valea Jiului

 

Timp de peste un secol şi jumătate, minele de cărbune au fost reperul în jurul căruia s-a dezvoltat Valea Jiului. Ţinutul momârlanilor are o istorie aparte.

Mai puţin de 2.000 de oameni lucrează în prezent în cele patru mine de cărbune din Valea Jiului, rămase la Lonea, Vulcan, Petroşani (Livezeni) şi Lupeni.

Odată cu închiderea lor, în următorii ani, se încheie o epocă de peste un secol şi jumătate în care minele au reprezentat punctul de sprijin în jurul căruia s-au dezvoltat oraşele din bazinul minier.

Istoria minelor de cărbune din Valea Jiului a început la mijlocul secolului al XIX-lea, când ţinutul dintre cele două Jiuri – la acea vreme o regiune distinctă a Ţării Haţegului, aflată la poalele munţilor Retezat, Parâng şi Vâlcan a devenit cunoscut străinilor prin bogăţia resurselor sale.

„Valea Jiului este un bazin plin de minerale valoroase cu o abundenţă de combustibili minerali. Paturi groase de cărbune sunt văzute de pe deal şi tuneluri înguste dezvăluie cărbunele în cazul în care suprafaţa este acoperită. Bulgări de cărbune apar printre pietre în pâraie şi dungi negre apar atunci când solul este transformat de către plug. Stâncile sunt verticale, iar la baza lor este, uneori, un morman negru. Există un fapt curios şi interesant, şi deloc uşor de explicat, în ceea ce priveşte cea mai groasă pătură de cărbune în domeniul Jiului. În multe locuri, aceasta e descoperită prin eliminarea pur şi simplu a gazonului şi ierburilor, ale căror rădăcini sunt îngropate într-un praf negru. În alte locuri, patul de cărbune formează o stâncă. Iar unde cărbunele nu e vizibil avem de săpat puţin pentru a găsi minerale. Aceste locuri sunt urmele unor incendii imense, însă localnicii nu au idee despre originea lor"

relata geologul londonez David Ansted, în ghidul "O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862", potrivit adevarul.ro

Colonizarea Vaii Jiului

Geologul londonez se arăta convins că Valea Jiului avea să prospere datorită bogăţiei zăcămintelor sale de cărbune, lucru care s-a şi întâmplat până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Primele exploatări miniere din Valea Jiului au fost înfiinţate la începutul anilor 1860, În Petrila, Petroşani, Lupeni şi Vulcan şi au atras aici mii de „colonişti” veniţi din ţinuturile învecinate ale Haţegului, din sudul României şi din alte regiuni ale Imperiului Austro-Ungar.

Micile sate ale „momârlanilor” – băştinaşii care se ocupau cu creşterea animalelor - au fost transformate în următoarele decenii în orăşele miniere cosmopolite, conectate de la începutul anilor 1870 de celelalte ţinuturi ale Transilvanei prin calea ferată a cărbunelui Simeria – Petroşani.

„Vizita noastră în Petroşani a fost extrem de interesantă. Aici am găsit o armată de muncitori de toate naţionalităţile: români, italieni, germani, saşi, secui, maghiari şi albanezi, care munceau din greu la capătul liniei ferate şi la construcţia caselor pentru populaţia nou-venită a ceea ce va deveni cândva un oraş important. Locul acum este un fel de mare de noroi, din care clădirile se înalţă ca prin descântec. De jur împrejur sunt taberele, dacă pot folosi termenul, de muncitori străini, formate din rânduri de colibe de buşteni, în care locuiesc deocamdată bărbaţii. În ziua de plată, mulţimea de muncitori constituie un real Babel, atât de diverse sunt limbile lor”

scria, în 1870, Robert Nelson Boyd, un explorator şi scriitor englez din secolul al XIX-lea, în reportajul „O vizită în Principatele dunărene”, publicat în „Ilustrated Travels”.

Momârlanii au rămas la vechile tradiţii

Populaţia locală nu era atrasă de munca în minele de cărbune aflate în plină dezvoltare la sfârşitul secolului al XIX-lea, preferând viaţa pastorală.

„Absenţa totală a unei populaţii active în această regiune face necesară obţinerea forţei de muncă necesare din străinătate. Românii, de regulă, nu sunt buni muncitorii. Ei îşi dedică timpul îngrijirii turmelor, ducând o viaţă de păstor. Unii au cabane de buşteni pe înălţimi, unde locuiesc toată vara. Alţii caută un adăpost sub corturi făcute din ramuri şi frunze de copaci; foarte puţini coboară în văi în timpul sezonului cald şi nu îşi văd casele luni de zile. Nimeni nu rămâne jos, în afară de cei bătrâni şi infirmi. Chiar şi femeile şi fetele se alătură exodului general, iar satele sunt practic pustii. La mijlocul verii, turmele pasc chiar pe vârfurile munţilor, dar pe măsură ce vremea se răceşte, ele sunt coborâte, curăţând versanţii zonă cu zonă de iarbă şi lăsând frecvent petice de pământ goale”

 scria, în 1870, Robert Nelson Boyd.

La începutul secolului al XX-lea, orăşele din Valea Jiului aveau fiecare câteva mii de localnici, cei mai mulţi implicaţi în activităţile miniere. Petroşani avea peste 8.000 de oameni şi crea o impresie profundă oaspeţilor săi.

„Din clădirile cele mari şi multe ale gării te afli în mijlocul unei aşezări omeneşti cum sunt acelea din America de Nord, prin locurile unde o mare bogăţie a ieşit la iveală chemând la sine pe doritorii de câştig repede şi pe muncitorii care primesc munca cea mai grea pentru plata cea mai mare”, scria Nicolae Iorga, în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”

 publicat în 1906.

Autorul descria mulţimea celor veniţi „pentru a stoarce cărbunele pământului din acele două dealuri depărtate”, unde munceau români, maghiari, slovaci şi chiar turci. În munţi, deasupra văii Jiului, băştinaşii trăiau netulburaţi.

„Pe acele locuri, sămănate cu cruci de lemn supt acoperişuri de şindrilă spartă, patima de câştig a liftelor lumii nu a gonit viaţa de ticnă senină a ciobanului pletos şi miţos, care-şi mână oile pe plaiuri. Şi în acest iad negru al Petrozsenylor, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbucium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”

 îi descria istoricul localnici.

Sursa: adevarul.ro